Colecţia de Stejari
În acest punct, vizitatorii pot să facă diferența între numeroase specii de stejari precum: cerul (Quercus cerris), gârnița (Quercus frainetto), stejarul cu ghinda mare (Quercus macrocarpa), stejarul american (Quercus palustris), stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora), gorunul (Quercus petraea), stejarul pedunculat (Quercus robur), stejarul roșu (Quercus rubra) și stejarul negru (Quercus velutina).
Cer
Descrierea speciei:
Este o specie autohtonă ce poate atinge dimensiuni cuprinse între 20-30 m înălțime și până la 1,5-2 m în diametru.
Scoarța formează ritidom de timpuriu, acesta fiind gros, pietros și de culoare negricioasă, cu crăpături longitudinale, în profunzime de culoare roșie-cărămizie, caracteristică.
Coroana arborelui este concentrată spre vârful tulpinii, îngustă și destul de bogată, de formă îngust-ovoidală.
Lujerii sunt viguroși, muchiați, de culoare cenușie sau brun-măslinie, tomentoși către vârf. Mugurii sunt mici, ovoizi, de 0,5-1,2 cm, pubescenți, înconjurați de numeroase stipele filamentoase persistente mai lungi decât mugurele.
Frunzele sunt sinuat-dințat-lobate până la penat-sectate, de formă eliptică până la oblong-ovată, cu vârful acut și baza îngustată, de 5-15 cm lungime și late de 3-5 cm, cu 4-9 perechi de lobi întregi, triunghiulari, ascuțiți spre vârf, terminați într-un mucron scurt. Sinurile dintre lobi ajung până la jumătatea laminei sau mai mult, însă această caracteristică este variabilă. Sunt coriacee, marcescente (se usucă și rămân pe arbori în timpul iernii), verde-închis și aspre pe partea superioară și cenușiu sau gălbui pubescent-tomentoase pe dos; totdeauna pubescente pe nervuri. Pețiolul are dimensiuni de până la 2,5 cm lungime, pubescent, și poate prezenta stipele roșcate către bază.
Specie unisexuat monoică cu florile mascule grupate în amenți pendenți, pubescenți, de culoare gălbui-roșcată, de 5-6 cm lungime; cele femele câte 1-5 pe un pedicel scurt, pubescent.
Ghindele sunt lungi de până la 3 cm, oblong-ovoidă, cuprinsă 2/3 într-o cupă emisferică, tomentoasă, cu numeroși solzi alungiți, ghimpoși, recurbați, divergenți sau răsfrânți. Maturația ghindelor se face o dată la 2 ani.
Areal:
Cerul este răspândit începând de la ţărmurile Oceanului Atlantic, până în Asia Mică, urmând litoralul Mării Mediterane. În interiorul continentului pătrunde mai adânc numai în ţinuturile care nu trec de paralela de 55° latitudine. În România se găseşte răspândit în zona de câmpie, mai ales în silvostepă şi în zona forestieră a Munteniei şi Olteniei, de unde urcă altitudinal şi în zona de coline, până la 500-600 m altitudine, pentru ca în vestul Transilvaniei şi în Banat să apară frecvent la dealuri. În Munţii Apuseni, arboretele rărite de cer ajung până la 900 m altitudine. În sudul Dobrogei este prezent în anumite staţiuni izolate. Lipseşte din Moldova (insular la Rogojeni, jud. Galaţi) şi din Podişul Transilvaniei. Acesta ocupă cca. 2% din suprafaţa împădurită a ţării. Formează păduri de cer (cerete) sau de amestec împreună cu gârniţa sau alte foioase (cero-şleauri) în regiunea de câmpie şi de dealuri, pe podişuri sau pe versanţii însoriţi.
Ecologie:
Este o specie relativ termofilă şi xerofită , ce creşte în zone cu climat cald, cu sezon de vegetaţie lung, suportând bine seceta şi uscăciunea. Se dovedeşte sensibil la gerurile puternice care îi pot provoca gelivuri (crăpături). Datorită sistemului de înrădăcinare puternic şi a posibilităţii de reducere a transpiraţiei, dispune de o mare capacitate de a vegeta pe soluri compacte, greu permeabile, cu regim de umiditate foarte variabil, de la excesiv umede primăvara până la uscate în timpul secetelor de vară. Cerul se poate menţine şi pe soluri bogate în carbonat de calciu (CaCO3).
Fructificaţia cerului este timpurie şi mai deasă decât la celelalte specii ale genului Quercus (3-5 ani). Datorită fructificaţiei abundente acesta se regenerează mult mai uşor decât stejarul şi gorunul. Puterea germinativă este de 67-75%. Creşterea este rapidă putând să depăşească cu uşurinţă şi chiar să elimine celelalte specii din compoziţia arboretului. În condiţii favorabile poate produce cca. 5 m³ de materie lemnoasă pe an şi pe hectar. Longevitatea cerului ajunge până la 200-300 ani. Specia lăstăreşte viguros şi foarte rar drajonează.
Lemnul este impropriu pentru construcţii datorită lucrabilităţii scăzute, folosindu-se exclusiv drept combustibil. După anii 1990 prin selecţia cherestelei s-a reuşit producerea de mobilă folosind acest lemn şi ca urmare s-a dezvoltat un segment al producătorilor care beneficiază de pe urma lemnului de cer aparent fără valoare economică, producând mobilă, în special mese. Vestul Europei cunoaşte acest lemn şi îl apreciază, în Germania este cunoscut sub denumirea de Knorreiche.
Pentru prepararea și depozitarea băuturilor alcoolice scumpe se folosesc butoaie din lemn de stejar.
Gârniță
Descrierea speciei:
Arbore indigen, de mărimea a I-a, ce poate atinge 40 m.
Înrădăcinarea este pivotantă, mai puţin profundă decât la stejarul pedunculat, dar cu mare putere de pătrundere în solurile compacte, argiloase.
Tulpina este dreaptă, asemănătoare cu cea de gorun.
Scoarţa formează timpuriu un ritidom solzos, relativ subţire, friabil.
Lemnul are alburn lat şi duramen evident, mai trainic decât la alte specii de stejar.
Lujerii sunt viguroşi, măslinii tomentoşi sau pubescenţi, în iarnă glabri, cu lenticele eliptice.
Muguri alterni, ovoizi, acuţi, mari (până la 1,8 cm), caracteristic bruni-gălbui deschis, pubescenţi, cei terminali uneori cu stipele persistente mai scurte şi mai rare decât la cer, cei laterali îngrămădiţi spre vârful lujerilor.
Frunzele sunt mari, până la 20 cm, lat obovat-eliptice, cu lăţimea maximă la jumătate sau către vârf, sesile sau scurt peţiolate, auriculate, adânc lobate, cu lobii lobulaţi şi cu sinusuri foarte înguste şi adânci; pe faţă sunt la început cu peri mărunţi, apoi glabre nelucitoare, iar pe dos moale şi cenuşiu-gălbui tomentoase; sunt îngrămădite spre vârful lujerului, marcescente.
Florile sunt unisexuat monoice, cele mascule grupate în amenţi, iar cele femele îngrămădite aproape sesil pe un peduncul comun.
Fructele (ghindele) sunt sesile sau scurt pedunculate, grupate câte 2-8 la vârful lujerilor; ghinda este alungit ovoid-elipsoidală, până la 2,5 cm, cu cupa mică, lăţit-conică, cu solzi liniar-lanceolaţi, brun-păroşi, depărtaţi de cupă. Maturaţia este anuală, ghindele cocându-se prin septembrie-octombrie.
Lăstăreşte puternic până la vârste înaintate. Productivitatea este mai mică decât a cerului, stejarului pedunculat şi gorunului.
Longevitate – câteva sute de ani, mai puţin longeviv decât gorunul.
Areal:
Gârniţa are un areal restrâns, inclus în cel al cerului (Q. cerris). Specia este răspândită din sudul Italiei, în Peninsula Balcanică, până în Ungaria și România. Spre est avansează puţin, iar spre nord-vest ajunge până în Asia Mică şi Turcia.
În România, apare pe arii extinse în silvostepa Olteniei şi Munteniei până în regiunea dealurilor subcarpatice la altitudini de 450 m, unde este în amestec cu cerul (ceretogârniţete).
În vestul ţării (Banat, Transilvania), apare în zona deluroasă, urcând pe alocuri la 500-550 m, iar în Semenic chiar la 660 m.
Ecologie:
Ca şi cerul, gârniţa este o specie de ţinuturi sudice cu veri lungi, călduroase şi ierni relativ blânde, fiind totuşi o specie rezistentă la geruri, dar sensibilă la îngheţuri. Gârniţa este nepretenţioasă faţă de sol, creşte bine pe soluri compacte, argiloase, bătătorite, evitate chiar şi de cer; are o transpiraţie redusă şi o mare putere de absorbţie a apei din sol. Ca factor limitativ, se precizează că este o specie sensibilă la concentraţia solului în carbonat de calciu (CaCO3).
Are un temperament de lumină mai puţin exigent decât stejarul pedunculat.
Gârnița ocupă 2% din pădurile țării. Este cea de-a patra specie de cvercinee (specie a genului Quercus) ca și răspândire în România. Este întâlnită în silvostepa Moldovei și Munteniei, solitar ori în amestec cu cerul (Quercus cerris).
În limba engleză i se spune „Hungarian oak”, deși în Ungaria nu este specie autohtonă, fiind introdusă.
Spre deosebire de celelalte specii de stejari din România, gârnița se remarcă prin dimensiuni mari ale frunzei (până la 20 cm în lungime); solzii depărtați ai cupei ghindei; ritidomul (scoarța) friabil, o simplă apăsare cu degetele generează desprinderea părților de ritidom.
Stejar brumăriu
Descrierea speciei:
Arbore indigen de mărimea a II-a, rar depăşind 25 m.
Se deosebeşte de stejarul pedunculat (Quercus robur) prin:
- tulpina se păstrează uneori dreaptă până la vârf.
- scoarța formează ritidom foarte de timpuriu, mai gros și adânc crăpat.
- mugurii sunt relativ mari, ovoid-alungiți.
- frunzele sunt variabile ca formă, cu lăţimea maximă în ½ superioară, peţiol scurt de 4-10 mm, lobii mijlocii stau aproape perpendicular pe nervura mediană, pe faţa superioară verzi întunecat, pe dos cenuşii-brumării, de regulă pubescente şi uneori glaucescente (albastre-verzui). Cele 5-7 perechi de lobi sunt rotunjiţi sau acuţi, întregi, sinuaţi sau lobulaţi, cu sinusuri înguste; în staţiunile cele mai uscate au aspect coriaceu.
- Înfloreşte cu 2 săptămâni mai târziu decât stejarul evitând astfel îngheţurile târzii; inflorescenţele femele sunt lung pedunculate.
- ghindele sunt aşezate pe un peduncul lung de până la 15 cm, iar ghinda este mare (3-5 cm), pe cupă cu solzi gheboşi cu vârf lat, aşezaţi în rânduri circulare.
Areal:
Stejarul brumăriu are un areal limitat la Peninsula Balcanică, nordul Asiei Mici, Caucaz, Crimeea. În România, apare în silvostepa Olteniei, Munteniei, Dobrogei şi sudul Moldovei.
Ecologie:
Din punct de vedere ecologic, stejarul brumăriu este o specie de silvostepă, cu un climat cald care suportă bine seceta, putând creşte în amestec cu Q. robur şi Q. pubescens. Este mai rezistent decât stejarul pedunculat la uscăciunea atmosferică şi cea a solului.
Formează arborete pure pe cernoziomuri levigate sau pe dune cu sol afânat, nisipos şi suficient de reavăn.
Stejarul este un copac al soarelui. Druizii nu sărbătoreau dacă nu erau în prezenţa unui stejar, tisă, frasin sau a altui copac sacru. Stejarul simbolizează abundenţă, fertilitate, longevitate, protecţie, precum şi capacitatea de a rezista iluminării conştiinţei spirituale în timp ce restul este adânc înrădăcinat în material. Toate părţile copacului sunt obiecte puternice de protecţie, care aduc vindecare. Baghetele magice se fac şi din lemn de stejar. Ghindele aduc fertilitate şi abundenţă – cele culese pe timp de noapte deţin cele mai mari puteri de fertilitate. Se poartă o ghindă pentru noroc. Druizii şi preotesele ascultau foşnetul frunzelor de stejar pentru mesajele divinatorii. Frunzele de stejar arse purifică atmosfera.
Ghindele atrag bani, iar lemnul se arde pentru sănătate, energie, forţă, putere, protecţie, apărare, bani şi afaceri.
Gorun
Descrierea speciei:
Arbore indigen, de mărimea a II-a, ajungând până la 25 m. Coroana este globuloasă. Lujerii sunt brun-roşcaţi sau verzui-închis, cu numeroase lenticele mari, eliptice. Muguri mai mari, până la 1,8 cm, ovoid alungiţi.
Frunze neîngrămădite la vârful lujerilor, egal distanţate pe lujer, 7-15 cm, lat eliptice până la obovate, cu vârful lat rotunjit, baza trunchiată sau uşor cordată şi marginea sinuat-lobată, iar pe dos la maturitate dispers stelat pubescente în lungul nervurilor, în axila acestora cu peri simpli, uneori glabre; sunt groase, cu aspect coriaceu, pielos.
Ghindele sunt îngrămădite câte 2-6 (sau mai multe), sesile sau scurt pedicelate, iar cupa are pereţi groşi cu solzi laţi, cei de la bază evident gheboşi, numai la vârf pubescenţi.
Areal:
Este un element balcano-caucazian, la noi întâlnindu-se mai rar, comparativ cu ceilalţi goruni: apare din sudul ţării până în centrul şi nordul Transilvaniei.
Ecologie:
Are exigenţe ecologice asemănătoare cu ale gorunului balcanic, cu un xerofitism mai accentuat; vegetează pe soluri superficiale, scheletice.
Unul dintre cei mai bătrâni goruni din România, numit „Bătrânul Carpaților”, se află mai sus de satul Mercheașa, aparținător de comuna Homorod, județul Brașov, pe o pășune cu stejari seculari, la aproximativ 1,7 km est-nord-est de localitate.
Scoarța și ghindele au utilizări terapeutice. Principiile active acționează hemostatic, antiseptic, antidiareic, astringent, cicatrizant și dezinfectant. Este recomandat în gastrite, ulcer, diaree, enterite, melene, hemoroizi, rinofaringită, faringită, gingivită, stomatită, leucoree, metrită, degerături, rosături de pantof, arsuri, răni, contra transpirației picioarelor.
Stejar pedunculat
Descrierea speciei:
Arbore indigen de mărimea I, ce atinge 50 m înălțime și 1 m diametru.
Înrădăcinarea este pivotantă, mai puternică decât la celelalte specii de stejar, putând pătrunde la 8-10 m adâncime.
Tulpina nu este aşa de dreaptă şi înaltă ca la gorun, mai degrabă având tendinţa de a se dezvolta în grosime. La arborii crescuţi izolat, tulpina se ramifică de jos cu ramuri puternice şi ritidom adânc crăpat.
Scoarța este netedă, lucitoare până la 20-25 ani, apoi formează un ritidom negricios, tare, pietros, larg şi adânc crăpat longitudinal şi transversal.
Lemnul este extrem de valoros, cu alburn îngust şi duramen brun, cu inele anuale late şi mai neregulate faţă de gorun, cu multiple utilizări.
Coroana este largă, neregulat întreruptă, cu ramuri puternice, noduroase, evident întinse orizontal.
Lujerii sunt viguroşi, muchiaţi, glabri, verzi-cenuşii sau brun-roşcaţi.
Muguri alterni, ovoizi, cu 5 muchii, din ce în ce mai îngrămădiţi spre vârful lujerilor.
Frunze de 6-20 cm, variabile, obovate sau oblong-obovate, cu lăţimea maximă în 1/3 superioară, la vârf rotunjite, la bază îngustate şi auriculate, scurt peţiolate, sinuat-lobate până la penat-partite, cu 4-8 perechi de lobi inegali, asimetrici şi cu margini ondulate, glabre pe ambele feţe, la maturitate oarecum pieloase.
Florile sunt unisexuat monoice, cele mascule grupate în amenţi, iar cele femele grupate în ciorchine câte 3-6 pe un peduncul lung de 3-8 cm, apar prin aprilie-mai.
Fructele (ghindele) stau câte 2-5 pe un peduncul lung; ghinda are 2-4 cm, este ovoid-alungită, brună-gălbuie, cu câteva dungi longitudinale întunecate, fiind aşezată într-o cupă mică cu solzi triunghiulari plani, regulat imbricaţi, cei de la bază puţin bombaţi, pubescenţi cu marginile concrescute şi vârful brun dezlipit.
Maturitatea survine la 40-50 ani la arborii crescuţi izolat şi la 70-80 ani la cei dezvoltaţi în masiv.
Areal:
Stejarul pedunculat are un areal vast, fiind prezent din regiunile mediteraneene până în nordul Europei, spre vest ajunge până în Marea Britanie, avansează în est până în Urali, Crimeea şi Caucaz, până pe ţărmul Mării Caspice.
În România ocupă în prezent circa 130 000 ha (2%), alcătuind arborete pure sau amestecuri în regiunea de câmpie şi dealuri joase.
În zona dealurilor joase apare frecvent pe terase, platforme şi piemonturi; cele mai întinse suprafeţe sunt în sudul ţării (Piteşti Alexandria-Comana-Mizil), în câmpia vestică, în nord-estul Moldovei şi în centrul Transilvaniei.
În treimea superioară a versanţilor, dealurilor sau spre etajul montan inferior se ridică rar şi numai în staţiunile însorite, calde, suficient de umede (luncile largi).
Limita superioară a stejăretelor nu depăşeşte 600-700 m altitudine, iar ca exemplare izolate poate urca la peste 900 m (Munţii Bihor).
Ecologie:
Specia prezintă evidente adaptări la climatul continental: este exigentă faţă de căldura estivală, rezistentă la gerurile de iarnă, dar nu şi la cele foarte puternice; gerurile puternice îi produc gelivuri, iar îngheţurile târzii afectează lujerii terminali.
Este exigentă faţă de condiţiile edafice, crescând bine pe solurile bogate, profunde, aluvionare. Suportă greu inundaţiile de lungă durată.
Datorită sistemului radicelar profund, stejarul rezistă pe solurile puternic uscate în timpul verii, suportând destul de bine solurile compacte argiloase, pseudogleizate (pe terase şi platforme). Pe solurile sărace, acide, precum şi pe cele nisipoase se dezvoltă anevoios.
Stejarul este pretenţios faţă de lumină şi sensibil la umbrire, însă umbrirea laterală îi stimulează creşterea.
Specie mezofilă, cu mare capacitate de adaptare la diferite regimuri de precipitaţii, mai sporite decât la gorun, de altfel reflectate în câteva însuşiri morfo-anatomice: frunze glabre cu cuticulă subţire ce permite o transpiraţie intensă, ţesuturi mecanice dezvoltate în frunză, fapt ce determină o rezistenţă mare la ofilire, ritidom gros şi adânc crăpat adaptat la climate secetoase, cu ierni aspre etc..
Stejarul pedunculat atinge obişnuit 500-600 ani, excepţional ajunge la 2000 ani. În Franța crește un stejar vechi, care are peste două mii de ani. În interiorul acestui stejar este utilată o întreagă cameră.
La 1 kg intră între 200 și 400 ghinde care se coc prin lunile septembrie-octombrie.
Din mugurii de stejar se obține un extract care ajută la ameliorarea asteniei fizice şi psihice. De asemenea, ajută la detoxifierea generală a organismului. Se infuzează scoarţa internă sau frunzele tinere culese înainte de Sânzâiene, pentru spălături şi clisme. Se administrează în cazurile de probleme rectale interne, hemoroizi, leucoree, tulburări ale ciclului menstrual şi urinare sângeroasă. Extern se aplică cataplasme pentru a micşora venele varicoase. Ceaiul scade febra, tratează diareea şi este folosit pentru spălarea rănilor. Până la 3 ceşti pe zi pot fi consumate în condiţii de siguranţă. Ca şi gargară, tratează rănile bucale şi din gât. Fiind un bun astringent, opreşte hemoragiile interne.
Stejarul pedunculat (Quercus robur) – cunoscut şi sub numele de scoarţa lui Tanner sau stejarul alb, un copac druid sfânt, a fost rege peste copaci într-o dumbravă. Coaja de stejar este astringentă şi antiseptică. Scoarţa de stejar oferă tanin, motiv pentru care este folosită pentru tratarea tuberculozei.
Stejar cu ghinda mare
Descrierea speciei:
Stejarul cu ghinda mare este un copac cu creștere relativ lentă având o coroană relativ rotundă. În natură arborele poate ajunge la peste 40 m, iar în cultură rareori este mai înalt de 25 m. Crenguțele tinere sunt gri-brune și acoperite cu peri scurți. Scoarța groasă este canelată cu plăci alungite. Frunza obovată mare, lungă, este foarte variabil lobată. Frunza este de culoare verde închis, lucioasă și are 15 până la 25 cm, ajungând chiar și la 30 cm lungime în copacii tineri. Cupa ghindei cuprinde aproximativ jumătate până la două treimi din ghindă. Este solzoasă, iar pe marginea superioară solzii sunt mai lungi și atârnă ca un fel de franjuri în jurul ghindei. În funcție de zona de origine, fructul măsoară între 1,8 și 5 cm. Copacii cu o zonă de origine mai sudică au fructe mai mari decât cei din regiunile nordice.
Areal:
Este o specie de stejar originară din estul Americii de Nord.
Ecologie:
Stejarul cu ghinda mare este cea mai comună și răspândită specie de stejar din Minnesota. Este o specie intolerantă la umbră și nu se regenerează bine în competiție cu alți copaci și arbuști. Se adaptează bine în zone deschise, unde scoarța groasă oferă protecție la foc în caz de incendiu. De asemenea, prezintă toleranță la soluri mai uscate, nisipoase. Stejarii maturi pot atinge sute de ani, iar în zonele deschise, coroana poate fi mai lată decât înălțimea copacului.
Ghindele zdrobite ale unor specii de stejar sunt folosite pentru a face o băutură asemănătoare cafelei. Măcinând ghindele unor specii de stejari, se poate obține făină destul de comestibilă, însă nu de calitate foarte bună și puțin hrănitoare. Există unele informații, din literatura de specialitate, prin care se specifică că, ghindele și frunzele tinere au o toxicitate scăzută care poate provoca dureri de stomac și diaree. Pentru a elimina această problemă, se recomandă, colectarea ghindelor în lunile septembrie-octombrie. Se fierb pentru a scoate taninul din ghindă. Se preferă, de regulă, ghindele de culoare maronie, cele verzi fiind îndepărtate. Procesul de fierbere se repetă până când apa este curată. Se decojesc, iar miezul este prăjit sau amestecat cu legumele dintr-o supă.
Lemnul poate fi folosit în construcții.
Stejar american
Descrierea speciei:
Este o specie exotică, de mărimea I-a mai puţin întâlnită în România. Are ramurile dispuse, oarecum, în verticil, coroana piramidală.
Lujerii sunt glabri, spre toamnă roşii-bruni sau portocalii, iar mugurii bruni închis.
Frunzele sunt de 8-12 cm, eliptice, sinuat penat-fidate, cu lobii înguşti şi foarte adânci, înaintând aproape perpendicular pe nervura mediană, cuneate, pe dos cu smocuri de peri în axila nervurilor.
Ghindele sunt scurt pedunculate, semisferice, cu cupa ca un taler; maturaţie bienală.
Areal:
Specia este originară din estul Americii de Nord, la noi fiind introdusă în scop ornamental.
Ecologie:
Este pretenţioasă faţă de sol şi umiditate, rezistentă la ger, suportă inundaţiile de scurtă durată şi este sensibilă la apa stagnantă. Poate creşte pe malul râurilor şi în lunci.
În total, există aproximativ 600 de specii de stejari. Pentru o dezvoltare normală, un stejar are nevoie de multă apă. Astfel, un copac adult poate consuma până la două sute de litri pe zi. Din acest punct de vedere poate fi asemănat cu un sequoia adult.
Stejar roșu
Descrierea speciei:
Arbore exotic, de mărimea a I-a, în staţiuni favorabile putând depăşi 30 m înălţime şi 1 m diametru.
Înrădăcinarea este profundă, cu numeroase rădăcini laterale subţiri.
Tulpină dreaptă și cilindrică. Scoarţa cenuşiu-verzuie, mult timp netedă şi subţire, spre maturitate formează crăpături distanţate ca la tei.
Lemnul este cafeniu deschis, cu inele anuale mari, de calitate inferioară în raport cu stejarul sau gorunul.
Coroană mare, cu frunziş bogat, iar lujerii sunt roşii-bruni, lucitori, muchiaţi, cu lenticele gălbui.
Muguri alterni, roşcaţi, lucitori, ovoconici, cu numeroşi solzi, depărtaţi de lujer.
Frunze de 11-22 cm, lobate, cu lobii adânciţi până la mijlocul jumătăţii limbului, scurt şi neregulat lobulaţi şi terminaţi cu vârfuri prelungite; pe faţă sunt verzi închis, iar pe dos verzi deschis cu smocuri de peri ruginii în axila nervurilor; toamna devin pieloase şi se colorează în galben apoi în roşu, foarte decorativ.
Florile sunt unisexuat monoice, cele mascule grupate în amenţi, iar cele femele câte două la subsuoara frunzelor, apar pe lujerii în curs de creştere.
Fructele (ghindele) sunt achene scurt pedunculate, lat ovoide, 2 cm, cu tegumentul gros, aşezate cam 1/3 într-o cupă conică sau în formă de taler (Q. rubra var. maxima).
Maturaţia este bienală, ghindele se coc prin septembrie-octombrie, în toamna primului an fiind de mărimea unui mugure; maturitatea este la 25-30 ani, iar periodicitatea fructificaţiei o dată la 2-3 ani, fructificaţiile fiind abundente.
Areal:
Specie originară din America de Nord, unde vegetează în sud-estul Canadei, formând arborete pure sau amestecuri cu pinul strob şi nucul negru.
În România este introdus în culturi forestiere (Mihăieşti, Lipova, Râşnov, Cristian-Braşov, Sabed-Mureş) şi în scop ornamental, fiind utilizată în special Q. r. var. maxima.
Ecologie:
Are o largă amplitudine climatică, fapt ce a determinat introducerea speciei de la câmpie până în zona montană inferioară. Stejarul roșu este reprezentat prin multe ecotipuri adaptate la climate continentale sau nordice, cel mai recomandat fiind Q. rubra var. maxima, care preferă un climat continental călduros.
La noi, specia dă rezultate bune în subzona făgetelor de deal şi a celor montane, iar la câmpie doar în condiţii de precipitaţii bogate.
Stejarul roșu preferă soluri fertile, afânate, uşoare, cu umiditate suficientă; pe soluri sărace, argiloase, compacte, în climate reci are o creştere înceată.
Suportă umbrirea mai bine decât celelalte specii indigene de stejar.
Longevitate – circa 300 ani. Mistreții și căprioarele stochează grăsime pentru iarnă, în toamnă, în mare parte datorită consumului unui număr mare de ghinde de stejar.
Stejar negru
Descrierea speciei:
Stejarul negru (Quercus velutina) este o specie de stejar din grupa stejarului roșu (Quercus sect. Lobatae), autohton și răspândit în estul și centrul Americii de Nord. Este numit uneori stejarul negru de est. Mai era cunoscut anterior ca și stejar galben datorită pigmentului galben din scoarța interioară. Este o rudă apropiată a stejarului negru din California (Quercus kelloggii) găsit în vestul Americii de Nord. În regiunile nordice are dimensiuni mai reduse decât în partea centrală și de sud a arealului acestuia ajungând până la o înălțime de 42 m.
Frunzele stejarului negru sunt dispuse alternativ pe crenguță și au o lungime de 10–20 cm cu 5–7 lobi separați de crestături adânci în forma literei U. Fața superioară a frunzei este de un verde intens strălucitor, cea inferioară este maro-gălbui. Există, de asemenea, perișori pe partea inferioară a frunzei, care cresc în smocuri. Unele caracteristici cheie pentru identificare includ faptul că frunzele crescute la soare au sinusuri foarte adânci în formă de U și că mugurii sunt catifelați și acoperiți cu perișori albi.
Stejarul negru este monoic. Florile mascule se dezvoltă în axila frunzelor din anul precedent, iar amenții apar înainte sau în același timp cu frunzele în lunile aprilie sau mai. Florile femele sunt situate în axilele frunzelor anului curent și pot fi solitare sau pot apărea în mănunchi de două sau mai multe flori. Fructul, o ghindă care apare individual sau în grupuri de două până la cinci, este închis în aproximativ o treime într-o cupă solzoasă care se maturizează în 2 ani.
Stejarul negru este monoic. Florile mascule se dezvoltă în axila frunzelor din anul precedent, iar amenții apar înainte sau în același timp cu frunzele în lunile aprilie sau mai. Florile femele sunt situate în axilele frunzelor anului curent și pot fi solitare sau pot apărea în mănunchi de două sau mai multe flori. Fructul, o ghindă care apare individual sau în grupuri de două până la cinci, este închis în aproximativ o treime într-o cupă solzoasă care se maturizează în 2 ani. Ghindele de stejar negru sunt maro când sunt mature și se coc de la sfârșitul lunii august până la sfârșitul lunii octombrie, în funcție de locația geografică. Fructele sau ghindele stejarului negru sunt de mărime medie și larg rotunjite.
Areal:
Este originar din jumătatea de est a Americii de Nord.
Ecologie: Nu este pretențios la tipul de sol. Se găsește adesea în soluri uscate de tip argilă sau nisipoase. Poate fi întâlnit până la altitudini de 1200 m, atât pe teren drept, cât și pe teren înclinat. Cei mai importanți factori care determină calitatea solului pentru stejarul negru sunt grosimea și textura orizontului A, textura orizontului B, aspectul și poziția pantei.
Stejarul negru este clasificat ca fiind intermediar ca toleranță la umbră. Este mai puțin tolerant decât mulți dintre asociații săi, cum ar fi stejarul alb și castanul, fagul, arțarul și ulmul. Cu toate acestea, este mai tolerant decât plopul galben (Liriodendron tulipifera), cireșul negru și pinul cu frunze scurte (Pinus echinata).
În arboretele forestiere, stejarul negru începe să producă semințe la aproximativ 20 de ani și atinge producția optimă la 40 până la 75 de ani. Este un producător consistent de semințe, cu recolte bune de ghinde la fiecare 2 până la 3 ani.
Numărul de semințe care devin disponibile pentru regenerarea stejarului negru poate fi scăzut chiar și în anii buni de semințe. Insectele, veverițele, căprioarele, rozătoarele mici și păsările consumă multe ghinde. Ei pot mânca sau deteriora un procent mare din recolta de ghinde în majoritatea anilor și uneori, toată producția în anii săraci de semințe.
Ghindele de stejar negru dintr-un singur copac sunt dispersate pe o zonă limitată de veverițe, șoareci și gravitație. Gaița albastră se poate dispersa ghindele pe distanțe mai lungi.
Sursele imaginilor:
Fig. 1. Cer – aspect general – https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/3/34/Quercus_cerris.JPG
Fig. 2. Gârniță – aspect general – https://plants.ces.ncsu.edu/plants/quercus-frainetto/
Fig. 3 Stejar – aspect general – https://silvanews.ro/silvicultura/dendrologie/stejar-brumariu/
Fig. 4 Gorun – aspect general – https://silvanews.ro/silvicultura/dendrologie/gorun-transilvanean/
Fig. 5 Stejar pedunculat – aspect general – https://plantsandlandscapes.com.au/plant/quercus-robur/
Fig. 6 Stejar cu ghinda mare – aspect general – https://www.boethingtreeland.com/plants/quercus-macrocarpa/
Fig. 7 Stejar american– aspect general – https://davisla4.files.wordpress.com/2013/10/quercus-palustris.jpg
Fig. 8 Stejar roșu – aspect general – https://muskegoncd.org/product/northern-red-oak-quercus-rubra/#iLightbox[]/0
Fig. 9 Stejar negru – aspect general – https://www.minnesotawildflowers.info/tree/black-oak#lboxg-4