Foioase din arboretumul Dofteana
Foioase din arboretumul Dofteana
Arboretumul Dofteana este situat pe raza comunei Dofteana, din judeţul Bacău, în partea de sud-vest a satului Hăghiac şi constituie un punct de aclimatizare a speciilor exotice şi mai ales a celor de interes forestier.
Fag
Răspândire:
Fagul (Fagus sylvatica) este o specie europeană, răspândită în vestul, centrul şi sudul continentului. În România este întâlnit la altitudini de 500-1200 m ocupând, în 2018, circa 969.933 ha (32,0 % din fondul forestier, conform datelor publicate de Romsilva).
Descriere:
Fagul (Fagus sylvatica) este un arbore falnic din familia botanică Fagaceae, ce poate atinge 40 de m înălțime. Este una dintre cele mai comune și importante specii de arbori din pădurile temperate europene. Îl recunoaștem după scoarța de culoare cenușiu-albicioasă, care se menține netedă până la bătrânețe.
Acest arbore are frunze lucioase, cu o lungime de 5-10 cm, verzi, ovale sau eliptice, cu margini netede sau ușor dințate, care oferă un spectacol cromatic, auriu-roșiatic, în timpul toamnei. Frunzele rămân pe arbore până toamna târziu, când cad și se descompun pe sol, furnizând nutrienți pentru alte plante.
Fagul este monoic, ceea ce înseamnă că atât florile masculine, cât și cele feminine cresc pe același copac. Florile fagului sunt de culoare verde-gălbui și apar în primăvară, de obicei în luna aprilie sau mai. Acestea sunt grupate în ciorchini mici și sunt însoțite de frunzele abia formate ale arborelui. Florile mascule sunt numeroase, asemănătoare unor ciucuri care atârnă la capătul crenguțelor, în timp ce florile femele, orientate vertical, cresc în perechi, învelite într-o cupă.
Florile fagului sunt polenizate de vânt, iar fructele sunt cunoscute sub numele de jir.
Fructele fagului (achene) sunt de formă ovală și sunt găzduite câte 1-2 într-o cupă cu spini, care, la coacere, se desface în patru valve. Acestea conțin semințe bogate în proteine și grăsimi, care sunt consumate de animalele sălbatice, cum ar fi veverițele, mistreții sau urșii, și sunt importante pentru supraviețuirea acestora în timpul iernii.
Fagul formează păduri întinse în regiunea de dealuri și montană, numite făgete.
Fagus sylvatica se poate confunda cu carpenul (Carpinus betulus). Frunzele de fag au margini ondulate, spre deosebire de marginile zimțate ale carpenului.
- Fagus sylvatica este una dintre cele mai longevive specii de copaci, putând trăi până la 200-500 de ani. Vârsta medie la care începe fructificarea este de 40-50 de ani.
- Jirul a fost utilizat din vechime pentru extragerea uleiului, dar şi pentru hrana porcilor.
- Lemnul de fag este folosit în combinatele de industrializare a lemnului pentru a face mobilier, cherestea, boluri, coșuri și ustensile de bucătărie, precum și ca lemn de foc, fiind apreciat pentru puterea calorică.
- În medicina tradițională, scoarța de fag a fost folosită ca remediu pentru tratarea diferitelor afecțiuni, cum ar fi febra și durerea de cap, iar gudronul de fag obţinut din lemn este folosit în afecţiuni ale căilor respiratorii sau afecţiuni dermatologice.
- Rădăcinile fagului au o relație de simbioză cu o ciupercă micorizantă, aceasta oferindu-i nutrienți esențiali în schimbul carbohidraților produși prin fotosinteză. Astfel, se formează o rețea uriașă subterană din rădăcini și micorize care conectează sute de copaci, ca un păienjeniș de sute de km.
- Frunzele de fag pot fi vătămate de larvele speciei Mikiola fagi (ţânţarul de gală al fagului), care pătrund în muguri şi odată cu dezvoltarea frunzelor apar şi galele ce se dezvoltă pe partea superioară a frunzei. Acestea sunt mici, netede, ovoidale cu vârful ascuţit şi peretele gros, cu lungimea de 10 mm şi grosimea de 5 mm. La început sunt de culoare verde-pal, de-a lungul sezonului de vegetaţie devenind roşiatice şi spre final brune.
- Fagul este un arbore important în cultura și folclorul european, fiind asociat cu puterea și longevitatea.
- În mitologia celtică, se credea că fagul era arborele sfânt al celor doi zei ai cerului și ai pământului, Belenus și Taranis.
Carpen
Răspândire:
Carpenul (Carpinus betulus) provine din Europa și Asia de Sud-Vest. În România ocupă circa 3% din suprafaţa fondului forestier. Este întâlnit la limita dintre zona fagului şi cea a stejarului, dar nivelul său optim de vegetaţie este între 300 şi 500 de m altitudine.
Descriere:
Carpinus betulus este un arbore indigen de talie mare, din familia Betulaceae, cu scoarţa netedă de culoare cenuşiu-alburie cu pete mici albicioase şi cu fisuri înguste longitudinale, care apar pe măsură ce arborele îmbătrânește.
Creşte până la 20-25 de m înălţime şi 60 de cm diametru. Este rezistent la ger şi umbră, dar pretenţios la secetă.
Frunzele sunt de formă ovală, cu vârful ascuţit şi baza rotunjită și au o culoare verde închis, cu marginea dinţată. Acestea sunt dispuse alternativ pe ramuri și cad în timpul toamnei, formând un covor de frunze galbene-aurii.
Florile carpenului apar în primăvară (aprilie-mai), odată sau imediat după înfrunzire. Acestea sunt mici și grupate în ciorchini (amenţii suri-roşiatici), de forma unor mâţişori. Inflorescenţele mascule şi cele femele sunt pe aceeaşi plantă. Amenţii masculi au lungimea de 4-6 cm, iar cei femeli au lungimea de 2 cm. Polenizarea are loc prin intermediul vântului.
Fructele se formează în timpul verii, fiind achene cu bractee trilobate, cu lobul central mai lung decât cei laterali. Semințele carpenului sunt mici și ovale, cu o coajă lemnoasă. Acestea sunt răspândite prin intermediul vântului și prin intermediul diferitelor specii de păsări și mamifere, atunci când îşi elimină deşeurile.
- Carpenul este un arbore cu longevitate redusă, iar după 100 de ani trunchiul începe să putrezească. Carpenul fructifică după vârsta de 20-30 de ani.
- Frunzele, semințele şi scoarța au proprietăți medicinale, fiind folosite în medicina tradițională pentru tratarea reumatismului şi diareei. De asemenea, a fost folosită în trecut pentru obținerea unui colorant natural.
- Lemnul carpenului este tare, compact, cu fibrele răsucite. Este puţin utilizat în tâmplărie, dar din el se confecţionează cozi pentru unelte, calapoade etc. Se întrebuinţează mai mult ca lemn de foc.
- Carpenul este un arbore important pentru fauna sălbatică, fiind folosit ca adăpost și hrană pentru diferite specii de animale.
- Carpenul este şi un arbore ornamental, datorită frunzelor sale frumoase și formei sale elegante, fiind adesea plantat în grădini și parcuri..
Cireş sălbatic
Răspândire:
Cireşul sălbatic (Prunus avium) este răspândit de la bazinul Mării Mediterane şi până dincolo de Munţii Ural. La noi în ţară este întâlnit în regiunea dealurilor subcarpatice (100-800 m altitudine). La câmpie, trăieşte numai acolo unde dispune de căldură, lumină şi umiditate suficiente, dar în primii ani de vegetaţie se poate dezvolta şi în locuri semiumbrite.
Descriere:
Cireșul sălbatic (Prunus avium) este un copac impunător, cu o înălţime care poate atinge 20-25 m, cunoscut și sub numele de cireș păsăresc. Acesta este o specie de arbore din familia Rosaceae, cu fructe comestibile, dulci și suculente. Tulpina este înaltă şi cilindrică, dreaptă, cu scoarţa netedă, lucitoare, care se exfoliază în fâşii circulare.
Frunzele sunt verzi, mari (până la 15 cm lungime), alungite şi fără peri pe faţa superioară, însă pe faţa inferioară prezintă peri şi nervuri vizibile. Au marginile dinţate sau dublu dinţate, iar la baza limbului se află două glande nectarifere extraflorale roşiatice. Acestea secretă mici cantităţi de nectar cu rolul de a atrage furnicile, care în schimb apară copacul de omizi şi alţi dăunători consumând ouăle depuse pe frunze sau larvele acestora. Toamna, înainte de a cădea, frunzele se colorează în galben sau roşu frumos. Frunzele sunt rapid degradabile şi asigură o bună fertilizare a solului.
Florile cireșului sălbatic sunt mari și albe, lung pedunculate, frumos mirositoare, fiind dispuse în buchete compacte. Acestea apar înaintea frunzelor, în lunile aprilie-mai, și sunt o sursă importantă de hrană pentru albine și alte insecte polenizatoare.
Fructele cireșului sălbatic sunt cunoscute sub denumirea de drupe și sunt bogate în vitamine și antioxidanți. Cireșele sunt dulci, suculente și pot fi consumate crude sau utilizate în diverse rețete culinare, precum prăjituri, dulcețuri și gemuri.
Semințele cireșului sălbatic sunt mici și ovale, cu o coajă tare. Acestea pot fi utilizate pentru a produce uleiuri esențiale, dar și pentru a fi plantate și a cultiva noi arbori de cireș.
- Prunus avium are o longevitate de aproximativ 100 de ani.
- Cireșul sălbatic a fost cultivat încă din antichitate, inclusiv de greci și romani, care apreciau fructele sale dulci și suculente.
- Cireșul sălbatic are o lungă istorie în medicina tradițională, fiind utilizat pentru a trata diverse boli, precum gută, artrită și afecțiuni ale pielii. Codiţele de cireşe se utilizează pentru ceai având acţiune diuretică şi astringentă. Guma care apare la rănile trunchiului se diluează cu apă şi se obţine o soluţie numită „loţiune contra pecinginii” (boală de piele contagioasă).
- Din cireșele sălbatice se pot face diverse băuturi alcoolice, precum țuică sau lichior de cireșe.
- Lemnul se foloseşte mult în industria mobilei sau a furnirurilor, dar şi pentru instrumente muzicale;
- Scoarţa şi rădăcinile conţin taninuri folosite în tăbăcărie. În trecut, se folosea şi pentru vopsirea lânii. Din acestea se poate obţine o vopsea verde.
- Cireșul sălbatic este folosit ca adăpost şi hrană, fructele acestuia fiind consumate de către păsări.
- Răşina de cireş (guma care apare la rănile trunchiului) are un rolul de a împiedica intrarea agenţilor patogeni sau depunerea ouălor insectelor dăunătoare în asemenea răni. De asemenea, guma se foloseşte în reţete de adezivi, dar şi în industria textilă, la finisarea de ţesături.
Tei argintiu
Răspândire:
Teiul argintiu (Tilia tomentosa), cunoscut și sub denumirea de tei alb, este răspândit în sud-estul Europei şi nordul Asiei Mici. În România este bine reprezentat în pădurile din nordul Dobrogei, nord-vestul Olteniei, pe dealurile vestice ale Munţilor Apuseni, în pădurile colinare transilvănene, pe colinele din Moldova, până la nord-est, spre Prut.
Descriere:
Teiul argintiu este un arbore cu creștere rapidă, din familia Tiliaceae, care poate ajunge la înălțimi de până la 30 de metri. La început scoarța este cenușie și netedă, iar spre bătrânețe formează brazde longitudinale puțin adânci. Teiul alb lăstărește și drajonează puternic.
Frunzele teiului argintiu au formă de inimă și au o lungime de 5-10 cm. Pe fața inferioară este acoperit de perișori argintii, de aici provenind și denumirea speciei de „argintiu”, „alb”.
Florile teiului argintiu sunt foarte parfumate și de culoare galben-verzuie. Acestea se dezvoltă în inflorescențe mari, spectaculoase, ca niște ciorchini și sunt prinse pe o bractee (frunzuliță florală) alungită. Florile sunt foarte apreciate de albine și alte insecte polenizatoare, iar mierea produsă din nectarul de tei este foarte valoroasă. Este ultimul tei care înflorește (din iunie până în august).
Fructele teiului argintiu sunt mici și lemnoase, având o formă asemănătoare cu a nucii (o varietate de achenă), numite nucule, prevăzute cu o bractee. Acestea conțin semințe mici, care sunt eliberate odată cu căderea fructelor.
- Teiul argintiu este un arbore ornamental frecvent cultivat în parcuri și grădini sau de-a lungul străzilor, datorită formei sale elegante și a florilor parfumate, dar și rezistenței sale la poluare.
- Florile teiului argintiu au mirosul cel mai puternic dintre florile de tei ale celorlalte specii și totodată este considerat ca având cele mai pronunțate caracteristici melifere dintre toți teii.
- Datorită uleiului volatil, mucilagiilor și altor substanțe, florile de tei sunt utilizate în fitoterapie pentru a trata diverse afecțiuni, precum anxietatea, insomniile, durerile de cap și tusea.
- Lemnul de tei este folosit în industria chibriturilor, placajelor și a mobilei ușoare.
- Teiul argintiu este important pentru ecosistemul forestier, oferind hrană și adăpost pentru diverse specii de insecte precum viespile și furnicile dar și diverse specii de păsări.
Stejar
Răspândire:
Stejarul (Quercus robur) are un areal foarte asemănător cu cel al gorunului (Quercus petraea), fiind prezent în bazinul Mării Mediterane, Asia Mică, Turcia până la Marea Caspică, Marea Britanie, Norvegia, până în Munţii Ural şi Marea Azov. Stejarul este răspândit frecvent de la câmpie până la 600 de m altitudine, mai ales în păduri de luncă sau zăvoaie, rar urcă în regiunea montană, dar fără să depășească 700 de m. Ocupă un loc principal printre speciile de foioase din țară. La câmpie şi pe coline joase, formând păduri de stejărete sau păduri de amestec cu alte foioase numite păduri de şleau.
Descriere:
Stejarul (Quercus robur) cunoscut și sub numele de tufan, este un arbore indigen, cu înălțimea de 40-45 de metri și grosimea de 2-2,5 metri, din familia Fagaceae, remarcabil prin longevitate și prin mărimea impresionantă a coroanei, care poate avea un diametru de până la 20-30 de metri. În perioada de început a dezvoltării sale, scoarța stejarului este netedă și gri-argintie, dar odată cu vârsta, după 15-25 de ani, devine mai închisă la culoare, îngroșată. Scoarța brăzdată de fisuri adânci ușor transversale adăpostește adesea o microfaună activă și este bogată în tanin.
Frunzele sunt penat-lobate, de culoare verde-închis, ce devin brun-roşiatice toamna, au pețiolul scurt și pot atinge 20 de cm lungime și 10 cm lățime.
Florile de stejar apar în aprilie-mai şi sunt monoice (florile mascule şi femele se regăsesc pe acelaşi individ) Cele mascule sunt reunite în inflorescențe lungi, cunoscute sub denumirea de amenți, iar cele femele (câte una într-o cupă lemnoasă), sunt mai mici, apar la baza frunzelor și sunt prinse câte 2-5 pe un peduncul lung. Stejarul înflorește în aprilie-mai, odată cu înfrunzirea. Florile acestuia sunt polenizate de vânt, iar fructele sunt cunoscute sub numele de ghindă.
Fructele stejarului sunt achene cu formă alungită, cu o dimensiune de aproximativ 2-4 cm, care maturizează în septembrie-octombrie. Ghindele sunt prinse câte 2-5 pe același peduncul și au dungi fine în lungul lor. De asemenea, prezintă la bază o cupă lemnoasă cu numeroși solzi concrescuți, plani sau ușor bombați. Ghindele conțin semințe, care sunt bogate în ulei și au o valoare nutritivă ridicată.
- Stejarul poate trăi până la 1000 de ani sau mai mult și este considerat un simbol al puterii, stabilității și rezistenței. Vârsta medie la care începe fructificarea este de 20-30 de ani la exemplarele izolate, iar în masiv la 50-60 de ani.
- Scoarța, ghindele și frunzele au utilizări medicinale și adesea sunt folosite pentru a trata afecțiuni dermatologice, digestive sau afecțiuni bucale, datorită proprietăților antiinflamatoare și astringente.
- Scoarţa de stejar, bogată în taninuri, este folosită din antichitate în tăbăcărie. Lemnul este de calitate superioară, mai ales dacă este uscat corespunzător, fiind folosit pentru mobilă, iahturi, construcţii, butoaie, piloni, stâlpi etc.
- Ghindele se utilizează pentru alimentația porcilor și la extragerea alcoolului. Joacă un rol important în alimentația animalelor sălbatice, oferind hrană și adăpost pentru multe specii de păsări și mamifere.
Salcâm
Răspândire:
Salcâmul (Robinia pseudoacacia) este originar din America de Nord, dar care a fost introdus și cultivat în multe zone din Europa, Africa de sud și Asia.
Descriere:
Robinia pseudoacacia este un arbore exotic de talie medie, cu o înălțime de până la 35 de m și o grosime de 80 de cm. Tulpina acestuia este dreaptă, cu scoarța, netedă, gri-verzuie, dar devine neagricioasă, adânc brăzdată, solzoasă, pe măsură ce arborele îmbătrânește.
Frunzele imparipenat-compuse ale salcâmului sunt de culoare verde închis, cu 7-21 de foliole pe fiecare frunză mare. Pețiolul are la bază doi ghimpi puternici, proveniți din modificarea stipelelor.
Florile mari, albe sau roz-deschis, au un miros plăcut, gust dulceag, grupate în inflorescenţe, asemănătoare unor ciorchine, atrăgând albine și alte insecte polenizatoare, fiind o importantă plantă meliferă. Înflorește în luna mai sau iunie, după înfrunzire, iar florile se dispun în grupuri mari și bogate.
Fructele sunt păstăi turtite de culoare brun-roşcată, cu lungimea de 5-10 cm, care conţin semințe mici, plate și maronii şi sunt răspândite adesea de vânt sau prin intermediul animalelor care consumă fructele. Acestea îşi păstrează mulţi ani capacitatea de germinare.
- Salcâmul este o specie cu creștere rapidă, care lăstăreşte şi drajonează puternic, invazivă în multe zone din lume, deoarece se poate răspândi rapid și poate lua locul altor specii de arbori și plante. De aceea, trebuie gestionat cu atenție, astfel încât să nu devină o amenințare pentru alte specii de plante și animale din zonă. Cu toate acestea, este cultivat pentru fixarea nisipurior zburătoare, ca parazăpezi de-a lungul căilor ferate sau ca plantaţii forestiere pentru exploatarea lemnului.
- Salcâmul are o longevitate de aproximativ de 100 de ani și face parte din categoria arborilor cu lemn de esență tare, fiind greu, dur și rezistent la umezeală.
- Un aspect interesant despre salcâm este că are capacitatea de a fixa azotul din aer în sol, ceea ce face ca acesta să fie benefic pentru solul sărac în nutrienți și pentru alte plante din zonă.
- Atât scoarța cât şi florile sunt utilizate pentru producerea de medicamente benefice în tratarea unor afecţiuni respiratorii sau gastrice. Scoarţa trebuie utilizată cu precauţie, ca urmare a prezenţei unei substanţe toxice numită robină.
- Florile de salcâm se utilizează în industria parfumurilor, dar şi în gastronomie, iar mierea din florile acestei plante este apreciată pentru aroma specifică.
- Lemnul este utilizat pentru fabricarea mobiliei și a altor obiecte.