Memoria silvicultorului Ing. Iuliu Moldovan
Iuliu Moldovan (1864-1935)
Iuliu Moldovan (n. 13 aprilie 1864 – d. 1 septembrie 1935) a fost cercetător silvic, profesor, om politic român, fiind considerat întemeietorul silviculturii experimentale românești şi inițiatorul culturii arborilor exotici în România. Profesorul ing. Iuliu Moldovan a fost silvilcultorul român care a scris primul manual de silvilcultură ce conţinea 5000 de pagini şi care era modern în acea perioadă.
Parcurile dendrologice pe care le-a creat la Mihăești (judeţul Argeş) și la Dofteana (judeţul Bacău) au constituit cele mai importante „laboratoare in situ” pentru multe generații de studenți ai școlilor superioare de silvicultură din România. La Mihăești, a realizat primul ocol silvic de nivelul celor din Europa, decretat de Carol I ca ocol silvic model. Parcul Mihăeşti este opera de Cultură Silvică a inginerului Iuliu Moldovan, care l-a consacrat ca iniţiator al culturii forestiere a speciilor exotice în România, ca pasionat dendrolog, pionier în lucrările de experimentare şi cercetare forestieră din ţara noastră. Este una din operele lui nepieritoare care avea să inspire crearea unui alt parc dendrologic la Dofteana, judeţul Bacău.
Parcul dendrologic Dofteana a fost înfiinţat în perioada 1908-1910 de silvicultorul Iuliu Moldovan, pe un fost islaz din marginea localităţii Dofteana, pe o terasă a pârâului cu acelaşi nume. În interiorul parcului s-a construit şi reşedinţa administraţiei domeniului, după proiectul lui Iuliu Moldovan. În jurul anului 1915, reputatul silvicultor se retrage la Dofteana şi îşi dedică următorii 20 de ani din viaţă administrării domeniului forestier şi desăvârşirii colecţiei dendrologice. Acesta locuia la sediul administrativ din Parcul Dofteana, fiind inspector silvic şi totodată supervizând activitatea administativă a domeniului respectiv.
Iuliu Moldovan s-a stins din viaţă la data de 1 septembrie 1935, în locuinţa sa din sediul administrativ de la Dofteana, lăsând în urmă o valoroasă operă în domeniul silviculturii.
Cununiţă
Descriere: Este un arbust cu frunze căzătoare, hibrid între Spiraea cantoniensis și Spiraea trilobata, din familia Rosaceae. Are ramurile arcuite şi poate atinge 2 m înălţime. Mai este cunoscută şi sub denumirea de floarea miresei impresionând prin multitudinea de flori albe. Frunzele sunt mici, de 2 – 3,5 cm lungime, de culoare verde închis pe fața superioară și verde-albăstruie pe fața inferioară. Florile sunt mici, grupate în inflorescențe de tip umbelă, cu simetrie radială, alcătuite din cinci sepale și cinci petale. Infloreşte în lunile mai – iunie.
Răspândire: Arbust originar din China şi Japonia foarte răspândit prin parcuri şi grădini unde se remarcă prin înflorirea abundentă.
Arbustul poate forma tufişuri bogate, compacte, ideale pentru formarea de garduri vii. Se cultivă atât în plină lumina cât şi la semiumbră, fiind o specie rezistentă la ger şi secetă. Vegetează pe orice tip de sol şi rezistă bine la poluarea atmosferică.
Saschiu
Descriere: Este o plantă erbacee perenă, acoperitoare de sol, ce poate atinge 10-15 cm înălțime, din familia Apocynaceae. Mai este cunoscută și sub numele de pervinică. Are tulpini târâtoare de aproximativ un metru lungime, pe care se formează rădăcini adventive la nivelul nodurilor. Frunzele sunt ovale, lucioase, verzi și pe timpul iernii. Florile, cu diametrul de aproximativ 2,5 cm, au petalele în nuanțe de albastru violet. Fructul este o foliculă de circa 2 cm lungime. Înflorește în perioada aprilie-mai.
Răspândire: Specie originară din Europa şi Asia de Vest, se întâlnește cu precădere în pădurile de stejar și fag, preferând locurile umbroase unde formează pâlcuri compacte. Creşte spontan şi în tufărişuri sau crânguri.
Saschiul poate fi cultivat ca înlocuitor de gazon, întrucât drajonează puternic şi se întinde ca un covor, chiar şi la umbră. Pe lângă rolul ornamental, are şi proprietăţi terapeutice, fiind cultivat şi ca plantă medicinală. Are efect vasodilatator, tonic, hipotensiv, cicatrizant, astringent, hipoglicemiant, antitumoral. Nu se recomandă administrarea fără acordul medicului.
Dracilă
Descriere: Este un arbust din familia Berberidaceae, ce poate creşte până la 3 m înălţime. Tulpina are scoarţa cenuşie la exterior şi galbenă în interior, cu ramuri arcuite, prevăzute cu spini trifurcaţi de 1-2 cm; uneori spinii lipsesc. Frunzele sunt caduce (căzătoare), eliptic-obovate, cu vârful obtuz, de 2-4 cm lungime, cu baza îngustă şi marginea fin serată. Florile mici şi galbene sunt grupate în raceme (inflorescenţă) pendente, de 4-6 cm lungime. Înflorește în perioada mai-iunie. Fructul este o bacă de culoare roşie-purpurie. Creşte şi se dezvoltă atât în lumină directă, cât şi în condiţii de semiumbră. Lumina are impact favorabil asupra fructificării şi asupra coloritului frunzelor.
Răspândire: Este o specie originară din Europa. La noi în ţară, creşte sporadic pe soluri aride, însorite. Este întâlnită frecvent în tufărişuri, la marginea pădurilor, ogoarelor și pe locuri pietroase în regiunile de deal.
Această specie este gazdă intermediară pentru ciuperca Puccinia graminis (rugina neagră a grâului). Dracila este o plantă meliferă, ornamentală şi medicinală. Toată planta este toxică, cu excepţia fructelor şi frunzelor. Proprietăţile terapeutice sunt date de principiile active numite alcaloizi (ex. berberina, berbamina, oxicantina ş.a) care se găsesc în scoarţa de pe tulpină şi rădăcină. Dracila are o acţiune antispastică, bacteriostatică, citostatică, hemostatică, colagogă, coleretică, tonică a splinei, stomahică, hipotensivă, febrifugă, diuretică, antiemetică, emenagogă, laxativă și antibacteriană. Alcaloizii, în funcţie de doza administrată, pot fi medicament sau otravă şi de aceea produse fitoterapeutice pe bază de dracilă se pot consuma doar la recomandarea medicului.
Ienupăr târâtor
Descriere: Este un arbust târâtor cu creştere lentă din familia Cupressaceae. Mai este cunoscut şi sub numele de cedru târâtor. Denumirea sa (Juniperus horizontalis) face referire la faptul că ramurile cresc mai mult în plan orizontal, decât vertical. Astfel, ienupărul târâtor poate crește până la 1 m înălțime, iar ramurile se pot întinde pentru a forma un covor dens de până la 3-4 m lățime. Are frunzișul de culoare verde sau verde-albăstrui, care poate căpăta o nuanță purpurie în timpul iernii. Este o specie de conifere rezistentă la ger şi secetă, cu o putere mare de acoperire a solului. Produce conuri mici, cărnoase, rotunde, de culoare albastră, asemănătoare unor fructe.
Răspândire: Este originar din Alaska, Canada și nordul Statelor Unite. De obicei creşte pe soluri calcaroase, dar este destul de adaptabil la diferite tipuri de sol și pH, dacă acesta este bine drenat. Preferă zonele însorite şi cele semiumbrite, fiind utilizat în amenajările peisagere din parcuri şi grădini.
Este o specie ornamentală care tolerează atmosfera poluată din zonele urbane. Bolile cele mai frecvente care pot afecta ienuperii sunt cancerul bacterian şi necrozarea ramurilor. Daunătorii ce pot apărea la ienuperi sunt: afidele, păduchii ţestoşi şi diferite specii de omizi.
Gutui japonez
Descriere: Este un arbust ornamental din familia Rosaceae, care poate atinge 1,5-2 m înălţime. Tulpinile numeroase sunt divergente, iar lujerii prezintă spini. Frunzele, de 3-7 cm, sunt lat-lanceolate, cu marginea serată, verzi-roșcate, lucioase şi ramân pe plantă până toamna târziu. Florile sunt mari, de 2,5-4 cm, de culoare roz-frez sau roşu-cărămiziu, grupate câte 2-6 şi apar înaintea înfrunzirii. Înflorește în perioada martie-aprilie. Fructele, de circa 3–4 cm în diametru, sunt globuloase, de culoare galbenă, asemănătoare cu cele de gutui şi se maturizează în septembrie-octombrie.
Răspândire: Arbust originar din Japonia, cultivat în Europa şi în multe zone din Asia şi America. Se poate cultiva în parcuri, grădini, pe peluze, de la câmpie până în zona montană inferioară. Se plantează izolat sau în pâlcuri, putând forma garduri vii.
Fructele gutuiului japonez sunt comestibile, având un conţinut foarte ridicat de vitamina C (chiar mai ridicat decât în cazul citricelor). În plus, gutuiul japonez este o sursă excelentă de cupru, calciu, potasiu, fier și magneziu. De asemenea, are şi proprietăţi antitumorale, vasodilatatoare, antioxidante, hipocolesterolemiante, diuretice și antiinflamatoare.
Gutuiul japonez poate fi înmulţit prin seminţe, butăşire, marcotaj, drajoni sau altoire. Nu este pretenţios faţă de sol, rezistă bine la secetă şi la ger. Vegetează şi înfloreşte abundent în plină lumină, dar suportă şi semiumbra.