Lumea arborilor bătrâni şi căzuţi
Povestea arborilor
La fel ca toate vieţuitoarele de pe Terra, şi arborii au viaţă. Fiecare arbore i-a naştere dintr-o sămânţă, creşte, se dezvoltă, ajunge la maturitate, îmbătrâneşte, iar la un moment dat moare. Ceea ce este fascinant în lumea arborilor este faptul că lemnul mort din pădure are un rol foarte important pentru natură:
- Ajută la regenerarea pădurii, deoarece asigură materia organică, umiditatea, substanţele nutritive necesare pentru germinarea seminţelor şi dezvoltarea viitorilor arbori;
- Asigură habitate (adăpost şi hrană) pentru vieţuitoarele care trăiesc, se hrănesc şi cuibăresc în cavităţile din lemnul mort sau în curs de putrezire şi pentru vieţuitoarele acvatice care trăiesc în bălţile create de buştenii şi ramurile căzute în apă;
- Constituie hrană pentru multe specii de gândaci, ciuperci, bacterii care consumă lemn;
- Stabilizează pădurea prin faptul că ajută la consolidarea pantelor, stabilitatea suprafeţelor şi la prevenirea eroziunii solului în cazul furtunilor, ploilor puternice şi a altor fenomene climatice extreme;
- Stochează carbonul pe termen lung, diminuând astfel impactul produs de schimbările climatice.
Astfel, arborii bătrâni, lemnul mort „oferă viaţă” altor organisme. Lemnul mort „trăieşte” prin organismele care îşi găsesc aici adăpost şi hrană.
Chiar înainte ca un arbore să moară complet, el atrage specii specializate în a consuma lemn aflat în stadiu de descompunere (vieţuitoarele care se hrănesc cu lemn în descompunere se numesc saproxilice). Când un arbore a murit de curând, el atrage organisme precum unele specii de ciuperci care sunt capabile să descompună lignina (un strat protector rezistent al arborilor care îl protejează de boli, de atacul insectelor etc). De exemplu iasca de cioată a foioaselor (Trametes versicolor) şi iasca Ganoderma applanatum sunt ciuperci care trăiesc şi se dezvoltă pe lemnul mort din pădure.
Iască
Descriere: Ciuperca are un aspect semicircular, mai mult sau mai puţin plat, cu diametrul de 10-60 cm. Pe suprafaţa ei sunt vizibili „negi” şi brazde concentrice. Ciuperca este lemnoasă şi încreţită, de culoare brună-cenuşie, până la brun-roşcată. Are un miros tipic de ciupercă.
Răspândire: Europa, Asia, Africa, America, creşte în grupuri sau izolat, pe trunchiuri vii sau uscate de foioase, mai rar de conifere.
Această ciupercă nu este comestibilă în forma sa brută, însă datorită gustului său bogat este folosită pentru gătit, ca potenţiator de aromă în bucătăria asiatică. În China a fost folosită de mult timp, în medicamentele tradiţionale. Studiile au arătat că ciuperca conţine compuşi cu proprietăţi antitumorale puternice, antibacteriene, anti-fibrotice.
Specia este cunoscută sub numele de „ciuperca artistului”, fiind utilizată ca material de desen de către artişti. Când suprafaţa porilor albi proaspeţi este frecată sau zgâriată cu un instrument ascuţit, se dezvăluie ţesutul maro închis, sub pori, rezultând linii vizibile care devin permanente odată ce ciuperca este uscată.
Iasca de cioată
Descriere: Această ciupercă o putem identifica uşor în pădure deoarece mai multe exemplare trăiesc la un loc în formă de rozete, adeseori cu marginea ondulată, cu diametrul de 1-10 cm şi grosimea de 1-3 mm. Suprafaţa este catifelată, de culori variate (cenuşie-gălbuie, brună, cafenie, roşcată, brună-albăstruie sau neagră). Culorile benzilor deosebit de variate sunt în raport şi de compoziţia chimică a substratului nutritiv. Nu este comestibilă!!!
Răspândire: Europa, America, Asia, în pădurile de foioase, uneori şi în cele de conifere şi produce un putregai alb-gălbui al lemnului. Creşte tot timpul anului. Este apreciată pentru că „igienizează” pădurile, adică descompune lignina, reciclând astfel substanţele organice şi sărurile minerale prezente în lemn.
Trametes versicolor este una dintre cele mai studiate ciuperci medicinale, datorită potenţialului ei în consolidarea sistemului imunitar. Ciuperca este folosită în medicina tradiţională chineză pentru proprietăţile sale imunomodulatoare, hepato-protectoare, antimicrobiene, antitumorale, analgezice, datorită conţinutului de polizaharide şi polipeptide.
Ciocănitoare neagră
Descriere: Lungimea corpului este de 45–57 cm, iar greutate de 200–380 g. Anvergura aripilor este de circa 64-73 cm. Coloraţia penajului este de un negru lucios, cu excepţia unei zone de pe cap: masculul are tot creştetul roşu, iar femela – doar partea din spate a creştetului. Coada este lungă şi în formă de daltă. Ciocul este mare, puternic, alb-albăstrui sau galben şi cu vârful întunecat.
Răspândire: Arealul cuprinde regiunile boreale şi temperate din Europa, parţial Asia până la Extremul Orient. Cele mai mari populaţii cuibăresc în Polonia, Bielorusia, Rusia şi România. În România este întâlnită în păduri de conifere, mixte şi de foioase din Carpaţi, uneori şi în cele de şes, mai ales în Muntenia.
Ascultă aici sunetele emise de Ciocănitoarea neagră:
Ciocănitoarea neagră se hrăneşte cu insecte şi larvele acestora de sub scoarţa arborilor. Consumă preponderent coleoptere (croitorii lemnului, gândacii de scoarţă etc.) şi larvele lor care trăiesc în copaci, furnici. Ciocănitoarea neagră este cea mai mare ciocănitoare de la noi, având talia unei ciori. Este o pasăre monogamă şi sedentară, fiind prezentă tot timpul anului.
Ileană
Descriere: Ileana este un gândac cu o lungime de 20 mm, care are o culoare metalică de un verde-auriu sclipitor (cu reflexii de arămiu, auriu şi albastru-violet). Mai este cunoscut şi sub numele de cărăbuş de trandafir sau cărăbuş verde.
Răspândire: Este o specie al cărei areal de răspândire cuprinde toată Eurasia, de la Atlantic (la vest) şi până în nord-vestul Chinei şi Mongoliei (la est). În România această insectă este întâlnită aproape pretutindeni.
Larva se hrăneşte cu rumeguş de lemn putred; uneori trăieşte în pământ, consumând rădăcini în descompunere sau composturi vegetale. Beneficiul acestor larve este echivalent cu cel al râmelor din compost, ele transformă materia organică, deşeurile vegetale în humus, acesta asigurând elementele pentru hrana plantelor. Adultul se hrăneşte cu flori.
Întrucât lemnul aflat în descompunere constituie hrană pentru numeroase insecte, arborii bătrâni, dar şi lemnul mort este populat de foarte multe larve şi adulţi de insecte. Acest lucru constituie „o bucurie” pentru păsările insectivore precum ciocănitorile – de exemplu ciocănitoarea neagră (Dryocopus martius).
Croitor roșu
Descriere: Această specie aparţine Ordinului Coleoptera, Familiei Cerambycidae, genului Stictoleptura. Croitorul roşu (demunit aşa după culoarea femelei), are dimensiuni de 10-20 mm. Această specie are un dimorfism sexual evident, cu variaţii de culoare şi formă. Elitrele şi pronotul femelelor sunt de culoare brun-roşcată sau roşu-portocaliu, în timp ce la masculi capul şi pronotul sunt negre. Mai mult, masculii au elitrele maro sau ocru deschis şi adesea sunt mai mici şi mai înguste decât la femele.
Biologie şi ecologie: Ciclul de viaţă al acestei specii durează doi – trei ani. Adulţii pot fi întâlniţi din iunie până în septembrie, dar mai ales în iulie şi august. Aceştia vizitează plantele cu flori pentru nectar şi/sau polen, în timp ce larvele se dezvoltă şi se hrănesc în lemnul mort şi în butucii copacilor de conifere (Picea, Pinus, Abies, Larix). Uneori atacă stâlpii de telegraf sau alţi copaci morţi. Se întâlneşte în păduri de conifere şi mixte, cu densităţi medii de lemn mort. Femela depune ponta în buturugi şi trunchiuri de arbori proaspăt tăiaţi sau căzuţi.
Răspândire: Este răspândită în Europa, în partea nordică, Siberia, Baikal, nordul Africii, dar poate fi găsită ocazional şi în Marea Britanie şi Turcia. În România, această specie este des observată, mai ales în complexul climatic al stejarului, fagului şi coniferelor.
Pentru a se dezvolta şi a ajunge la maturitate, larvele acestei specii au nevoie de nutrienţi furnizaţi de ciuperci, iar intestinul lor conţine drojdii producătoare de celuloză (pentru a permite xilofagia sau digestia lemnului).
Dacă sunt deranjate, aceste insecte „stridulează” – scot anumite sunete rezultate în urma frecării dintre părţile componente ale aparatului de stridulaţie (un dinte chitinos – plectrum, situat median, la partea ventrală a marginii pronotului şi o suprafaţă zbârcită, sclerificată – pars stridens, care se află la partea anterioară a mezonotului.
Rădaşcă
Descriere: Rădaşca se numără printre cei mai mari gândaci din România, putând atinge 25-89 mm (femelele 25-49 mm). Masculii sunt uşor de observat datorită mandibulelor lungi, ca nişte cleşti. Nu toate exemplarele de mascul au mandibulele foarte lungi, din acest punct de vedere specia având o variabilitate mare.
Răspândire: Specia este răspândită în Europa, Asia Mijlocie, Crimeea, Caucaz, Africa de Nord şi este inclusă în anexele Convenţiei de la Berna ca specie rară şi ameninţată cu dispariţia. Larvele trăiesc în lemn mort căzut pe sol şi în putrefacţie, fiind preferate toate speciile de foioase, uneori chiar şi pinul.
Larvele acestor insecte se hrănesc exclusiv cu lemn mort, iar adulţii se hrănesc cu sucurile dulci de pe copaci şi sunt sursă de hrană pentru multe insectivore. Din acest motiv, specia are un rol foarte important în ecosistemele forestiere, chiar şi în cele antropice. Rădaşca trăieşte doar o vară.