Vietăţi cu 6 picioare

Descriere: Adultul are 20-25 mm lungime, cu capul, pronotul și scutelul de culoare neagră cu reflexe verzui, elitrele castanii, care prezintă patru carene longitudinale, uneori cu pubescență albă. Abdomenul este de culoare neagră, prevăzut cu părțile laterale cu șase pete triunghiulare albe. Oul este de culoare alb gălbuie, de formă ovală, de 1.5-2 mm lungime. Larva este numită popular „vierme alb” și are corpul de culoare alb-gălbui, iar protoracele și picioarele sunt brune-gălbui.

Biologie și ecologie:  Cărăbușul de mai are o generație la 3-4 ani și iernează în sol ca larvă și/sau adult. În cursul zilei stau adăpostiți în frunzișul pomilor sau arbuștilor, hrănindu-se cu frunzele acestora. Ouăle sunt depuse în sol, de preferință în terenuri ușoare, la 10-20 cm adâncime, grupate câte 20-40. Larvele apar după 4-6 săptămâni, în luna iulie sau la începutul lunii august și se hrănesc cu rădăcini mai fine. În anul al doilea atacă și rădăcinile mai groase. Spre toamnă, acestea coboară în sol, până la adâncimea de 40-80 cm și iernează.

Este o specie polifagă, adulții atacă frunzele, uneori și florile și fructele în formare, la speciile lemnoase și ierboase. La atacuri puternice, frunzele sunt complet distruse, rămânând numai nervurile principale. În urma atacului pomii rămân desfrunziți și își pierd recolta, lemnul nu se mai maturează și degeră în timpul iernii. Larvele atacă rădăcinile plantelor ierboase, rădăcinoase, tuberculifere, bulboase, precum și rădăcinile lemnoase ale puieților din pepinierele viticole și pomicole.

Răspândire: Se întâlnește în toată Europa, semnalat în toate zonele din România, mai ales în regiunile de silvostepă, în apropierea pădurilor de stejar și fag.

Descriere: Adultul măsoară 17-32 mm (extrem de variabilă). Are corpul alungit, ușor aplatizat, uniform negricios, puțin lucios; elitrele sunt foarte des și puternic punctate; ambele sexe au mandibule, ale masculului fiind mai lungi și au în plus un dinte pe partea superioară; masculul are antenele îngroșate la vârf; pronotul masiv, cu marginile posterioare rotunjite, cele anterioare cu un pinten cu vârful rotunjit, pe marginea anterioară cu numeroși peri gălbui.

Biologie și ecologie: Se întâlnește în  câmpuri, pajişti, grădini, păduri. Adulţii nu pot zbura, dar se pot deplasa cu mare rapiditate pe sol; sunt activi în amurg, în perioada aprilie-septembrie. Femela depune ouăle, de 4-5 mm diametru, pe buşteni.

Răspândire: se întâlnește în Europa și Asia.

Descriere: Adultul măsoară între 12 – 19 mm. Este o specie scurt-ovală și foarte convexă, suprafața dorsală este neagră cu o reflexie albastră metalică distinctă, iar suprafața ventrală este albastru metalic strălucitor. Baza pronotală are o margine completă în relief, iar discul are adesea o impresie punctată longitudinal distinctă în partea mediană spre bază, punctarea este rară și fină, devenind mai densă în partea laterală. Elitrele au 7 striații destul de slab imprimate între sutură și umăr, iar interstițiile sunt rugoase încrucișate pe toată suprafața. Punctele și pubescența abdominală sunt distribuite uniform și nu mai rarefiate în partea mediană. Fața exterioară a tibiilor posterioare are o linie transversală completă care unește fiecare dintre perechile apicale de dinți. Cu experiență, forma scurtă și rotunjită a acestei specii devine ușor de recunoscut pe teren.

Biologie și ecologie: Apare de la câmpie până la aproximativ 2000 m și este cel mai răspândit în pădurile umede de foioase și mixte. Adulții apar la începutul anului, după ce au iernat în galeriile lor de reproducere, se hrănesc și se împerechează primăvara, iar femelele sapă la o adâncime de 30 cm, în funcție de tipul de sol, sub bălegarul ierbivorelor și își depun ovulele în pelete de bălegar plasate în camerele de reproducere. Larvele se dezvoltă pe parcursul verii și se transformă în puiet în camerele de puiet, iar adulții se închid la sfârșitul verii sau toamna și ies la suprafață pentru a se hrăni cu bălegar, litieră în descompunere, ciuperci și sevă etc. înainte de a se întoarce în sol pentru a ierna; în general, ies la suprafață începând cu luna martie și pot fi găsiți activi până în toamnă, cu vârfuri de activitate la sfârșitul primăverii și la sfârșitul verii. Adulții sunt crepusculari și pot fi văzuți zburând la joasă înălțime deasupra pășunilor cu bălegar, a mlaștinilor sau în jurul pădurilor; sunt atrași de lumină și pot veni în număr mare; sunt, de asemenea, activi în timpul zilelor călduroase și pot fi văzuți în număr mare la sol, în special de-a lungul potecilor din pădure sau în poieni cu iarbă scurtă.

Răspândire: Această specie comună, se întâlnește în toată Europa, cu excepția zonelor sudice din Spania și din Peninsula Balcanică, se extinde spre est până în vestul Siberiei și la nord, deasupra Cercului Arctic, în Scandinavia; în multe zone nordice este cel mai comun membru al familiei.

Descriere: Anvergura aripilor: 40-52 mm Faţa superioară a aripilor: aripile anterioare sunt de culoare maronie până la brun închis, cu un ocel negru cu centrul alb în apex, înconjurat de o pată portocalie la mascul, ce se întinde pe aproape întreaga aripă la femelă; prezintă o serie de variaţii de culoare (mai ales la femele) în ceea ce priveşte zona portocalie de pe faţa superioară a aripilor; există femele cu reflexe verzi-albăstrui pe banda marginală a aripilor anterioare. Faţa inferioară a aripilor: aripile posterioare sunt de culoare cenuşiu-gălbuie, cu o bandă discală lată ce traversează aripa (la femelă – crem-albicioasă, la mascul – difuză); masculul are un colorit mai şters, ocelii sunt de dimensiuni mai mici şi aproape întotdeauna are câţiva oceli mici pe banda discală de pe faţa inferioară a aripilor posterioare

Biologie și ecologie: Fluturele este foarte frecvent la liziera pădurilor, în rarişti de pădure, pe pajişti cu substrat calcaros, la marginea drumurilor, marginea zonelor cu tufărişuri. Zboară în perioada mai-octombrie. Adulţii îşi petrec majoritatea timpului în vegetaţia joasă; sunt activi atâta timp cât temperatura mediului ambiant este suficient de ridicată, dar uneori pot fi văzuţi zburând chiar şi pe vreme mohorâtă sau uşor ploioasă. Adulţii vizitează, în căutarea nectarului, florile de Leucanthemum vulgare, Origanum vulgare, Lotus corniculatus, Telekia speciosa, Carduus acanthoides, Epilobium angustifolium,  Centaurea cyanus,  Sambucus racemosa,  Cirsium arvense,  Linaria vulgaris, Salvia pratensis, Melilotus officinalis, Galium verum, Taraxacum officinale,  Urtica dioica, Mentha longifolia, Eupatorium cannabinum, Myosotis palustris, Senecio nemorensis etc. Adulţii sunt vânaţi de păsările insectivore (prigorie – Merops apiaster).

Răspândire: Este larg răspândit în regiunea Palearctică.

Descriere: După cum le spune și numele, furnicile sunt roșii, dar această culoare caracterizează doar capul și toracele, abdomenul fiind negru.

Biologie și ecologie: Formica polyctena sau furnica roșie de pădure aparține familiei Formicidae a ordinului Hymenoptera, alături de viespi și albine. Trăiesc în general în păduri de foioase, mixte și de conifere. Construcția unui astfel de mușuroi se începe la baza unui arbore și fiecare membru al coloniei participă activ pentru binele coloniei. Mai mult, vor selecta acei arbori care sunt la marginea pădurii sau care se află într-o zonă deschisă pentru a putea beneficia de energia oferită de lumină și căldura solară. Deși furnicile se trag din viespi, acestea nu sunt bune zburătoare, iar faptul că mușuroiul este construit pe sol îl face vulnerabil la prădător (ex. urși, alte furnici). Însă după cum vine vedem, furnicile roșii sunt surprinzătoare din nou. Mai exact, lucrătoarele apară mușuroiul împroșcând cu acid formic care este stocat în abdomenul lor. Deși unele furnici sunt prevăzute cu ac în capătul abdomenului, la furnicile roșii acesta lipsește. Natura le-a oferit în schimb mandibule puternice care pot fi folosite atât în atac cât și în defensivă. Furnicile roșii de pădure sunt componente importante ale ecosistemelor forestiere, fiind considerate adevărați ingineri ai acestora, participând activ la procesele care au loc la nivelul solului: neutralizează pH-ul solului și contribuie la creșterea productivității acestuia. Nu în ultimul rând, sunt prădători generaliști, astfel o serie de populații de  “dăunători” forestieri sunt controlate de furnicile roșii de pădure.

Răspândire: Specia este distribuită în emisfera nordică.

Descriere: Adultul măsoară 32-45 mm (anvergura aripilor). Femela este mai mare decât masculul. Faţa superioară a aripilor: aripile anterioare sunt cafenii, cu numeroase pete palid crem-albicioase până la gălbui-portocaliu, cu aspect reticulat, în zona apicală cu un ocel negru cu mijlocul alb; aripile posterioare uniform cafenii, cu un rând marginal de patru oceli negri, cu centrul alb, înconjuraţi de un inel gălbui. Faţa inferioară a aripilor are un amestec de pete crem, care-i asigură un foarte bun camuflaj atunci când se odihneşte pe sol în zonele parţial însorite din păduri

Biologie și ecologie: Zboară în intervalul aprilie-iunie, iulie-septembrie (zboară în două generații anuale). Habitatul preferat este marginea pădurilor de foioase, rarişti de pădure, luminişuri; preferă zonele umbrite. Adulții se hrănesc cu nectarul florilor, sucurile fructelor căzute la pământ aflate în fermentație.

Răspândire: Africa de Nord, Europa, cu excepția părților nordice din Regatul Unit al Marii Britanii și Scandinavia.