Pălărioşii

Descriere: iasca fagului este o ciupercă comună, care face parte din familia Polyporaceae, ordinul Polyporales, regnul Fungi. Basidiomul este peren, sesil, în formă de copită de cal, mare, ondulat, zonat concentric, convex, cu diametrul de 5-40 cm, grosimea 10-20 cm, izolat sau etajat. Faţa superioară este netedă, concentric zonată, glabră, de culoare cenuşie-albicioasă, brună sau neagră. În interior trama este compactă, suberoasă, fibroasă, pufoasă la tăiere ruginiu-maronie. Are miros plăcut şi gust amărui. Himenoforul este albicios, ulterior brun, tuburile sporifere sunt stratificate, fiecare strat gros de 2-6 mm, de culoare crem, apoi brună. Porii sunt destul de mici, rotunzi și de culoare gri-deschis, devin maronii la atingere. Iasca crește mereu vertical, împotriva gravitației.

Ecologie şi răspândire: specie parazită care se dezvoltă pe trunchiurile vii de foioase, în special pe fagi şi mesteceni unde produce un putregai alb al lemnului. Ulterior, ciuperca continuă să trăiască ca saprofit pe trunchiurile rupte de vânt şi buştenii căzuţi, mai mulţi ani. Poate ataca şi alte specii de foioase: Populus, Ulmus, Aesculus hippocastanum, Robinia pseudoacacia, Carpinus, Fraxinus. Ciuperca este frecvent întâlnită în Europa, în nordul și sudul Africii, în toată Asia, cât şi în estul Americii de Nord.

Comestibilitate: nu este comestibilă.

Confuzii:

Poate fi confundată destul de uşor cu alte specii: Phellinus igniarius, Fomitopsis pinicola, unele specii de Ganoderma.

Descriere: este o ciupercă comună, care face parte din familia Physalacriaceae, ordinul Agariales, regnul Fungi.

Pălăria este la început convexă, cu marginile răsucite spre interior, ulterior turtită şi umbonată, cu marginile uşor ondulate, uneori acoperit cu o serie de mici scvame brune, mai dese în zona centrală, dispuse oarecum radial; poate ajunge la 3-15 cm diametru; culoarea este foarte variabilă, de obicei gălbuie-maronie.

Lamelele  sunt uşor decurente pe picior, de culoare alb-crem, sau gălbuie, roşiatice sau maronii, la bătrâneţe cu pete de un roşu murdar.

Piciorul este relativ lung cu o înălţime de 5-12 (20) cm şi o lăţime de 0,6-1,5 (3) cm, fibros, coriaceu, elastic, câteodată şi bulbos la bază, acoperit de un văl ca bumbacul. Coloritul variază între gălbui şi maroniu, mai deschis în partea superioară, măsliniu-negricios spre bază. Piciorul are un inel alb, membranos, floculos.

Trama este cărnoasă, subţire, de culoare albicioasă, ea este în pălărie fermă iar în picior tare şi fibroasă. În timpul anului, această specie formează rizomorfe (organe de rezistenţă) care se găsesc sub ritidom.

Ecologie şi răspândire: este o specie saprofită, facultativ parazită, care creşte în grupuri, pe trunchiuri de copaci aflaţi în putrefacţie ori pe copaci vii, în păduri, unde produce  importante pagube, provocând putregaiul alb al lemnului. Specia se dezvoltă din august până în decembrie.

Comestibilitate: este o specie condiţionat comestibilă, sunt apreciate de obicei exemplarele tinere; carnea pălăriei este albicioasă, cu un miros şi un gust dulceag cu o uşoară tentă amară; deşi este comestibilă, există persoane care prezintă intoleranţă digestivă; acest lucru poate fi adesea înlăturat prin fierbere timp de 20-25 de minute, procedeu care reduce gustul, precum şi cantitatea de substanţe care produc disconfort gastrointestinal; Ciupercile crude sau exemplare bătrâne provoacă intoxicaţii gastrointestinale grave.

Confuzii:

Armillaria mellea poate fi confundată cu alte specii ale genului Armillaria, ca de exemplu: Armillaria ostoyae  (comestibilă) sau Armillaria tabescens (comestibilă). Poate fi confudată cu specii toxice: Galerina marginata (mortală), Hypholoma fasciculare (toxică),   Hypholoma lateritium (necomestibilă), Hypholoma marginatum (necomestibilă), Pholiota populnea  (necomestibilă, amară), Pholiota squarrosa (necomestibilă).

Descriere: este o specie frecventă, care face parte din familia Boletaceae, ordinul Boletales, regnul Fungi.

Pălăria are un diametru de 8-20 (30) cm, este destul de cărnoasă şi consistentă, la început hemisferică cu marginea răsfrântă în jos spre picior, la bătrâneţe devine plată, ridicată, câteodată îndoită în sus, deseori brăzdată de crăpături adânci. Cuticula este uscată, dar pe vreme umedă devine uşor vâscoasă, la început este netedă, iar la maturitate aproape zbârcită. Coloritul pălăriei variază de la brun-deschis  până la brun închis, deseori este albicioasă pe margine.

Regiunea himenială se prezintă sub formă de tuburi care sunt de dimensiuni diferite, de obicei aderente la picior şi pot fi îndepărtate foarte uşor de pălărie. Coloritul este iniţial albicios, apoi galben, galben-verzui şi la maturitate verzui-măsliniu. Porii sunt mici, unghiulari, albicioşi, gălbui sau gălbui-măslinii. Când sunt atinşi, nu se pigmentează.

Piciorul este robust are o înălţime de 6-15 (25) cm şi o lăţime de 3-6 cm, este tare, cărnos, umflat la bază,  fin reticulat sub formă de reţea de culoare albă, în partea superioară. Coloritul piciorului variază între albicios-crem cu nuanţe cenuşii, maronii sau roşcate.

Nu prezintă un inel.

Carnea este albă, numai la început tare şi compactă, devenind cu vârsta moale, buretoasă, mai puţin gustoasă pe măsură ce îmbătrâneşte. La maturitate este zonată roşiatic sub cuticulă. Mirosul este plăcut, slab de fructe de pădure şi gustul dulceag de alune.

Ecologie şi răspândire: Boletus edulis poate fi găsit în Europa continentală din nordul Scandinaviei până în Grecia şi Italia, în Asia, Mexic, Maroc şi în vestul Americii de Nord, în regiunea Munţilor Stâncoşi la altitudini de până la 3500 de metri. Ciupercile pot creşte solitar sau în grupuri. Cresc în păduri de stejar (Quercus robur, Quercus petraea, Quercus palustris), pin (Pinus sylvestris), molid (Picea  abies), castan (Castanea sativa), mesteacăn (Betula pendula), fag (Fagus sylvatica) şi brad (Abies alba). Creşte din iunie până în octombrie, după ploi abundente.

Hribul poate fi găsit toamna în Siria şi Liban, unde creşte în grupuri mari lângă cioturile putrezite de stejar. Este una dintre puţinele ciuperci comestibile care creşte în Emisfera Sudică: alături de diferite specii de pin în Africa de Sud şi în apropierea teiului în Noua Zeelandă.

Comestibilitate: comestibilă, foarte bună.

Confuzii:

Hribul poate poate fi confundat cu specii din genul Boletus: Boletus appendiculatus (comestibil), Boletus calopus (necomestibil, foarte amar, pori gălbui), Boletus erythropus (comestibil), Boletus fragrans (comestibil), Boletus impolitus  (comestibil). Pentru începători se recomandă să nu recolteze exemplare prea tinere, pentru a nu le confunda cu alte specii necomestibile sau chiar otrăvitoare.

Descriere: buretele viperei este o ciupercă comună, mortală, care face parte din familia Amanitaceae, ordinul Agaricales, regnul Fungi.

Pălăria este cărnoasă, la maturitate hemisferică-plană, cu diametrul de 5—12 cm. Culoarea este variată: galben-verzuie, verde-cenuşie, cu diferite nuanţe de galben. Cel mai des culoarea pălăriei este brun-oliv. Pe vreme umedă, cuticula este străbătută de striuri  fine, brune dispuse radiar, de la centru spre marginea pălăriei, este lipicioasă şi fără solzi la maturitate. Lamele sunt libere, albe, albe-gălbui sau albe-verzui. Piciorul este cilindric, înalt, de 7—15 cm şi gros de 1—2 cm, plin, gălbui sau verzui, pătat în zig-zag cu verde, bulbiform la bază şi cu o volvă albă, pieloasă, foarte dezvoltată, în formă de sac şi depărtată de picior. Inelul membranos este alb sau alb-gălbui, cu striuri răsfrânte în jos. Carnea este albă, cu miros de trandafiri veştejiţi, gust dulceag şi fără miros. în tinereţe. Nu se recomandă să fie gustat! Praful sporifer este de culoare albă.

Ecologie şi răspândire: este o specie comună, ectomicorizană, creşte pe sol izolată sau în grupuri formând „hore de vrăjitoare”, prin păduri de foioase (mai ales sub stejari, fagi, mesteceni), foarte rar şi în păduri de conifere, în locuri umbroase şi umede, vara-toamna (iulie-octombrie).  Specia este răspândită în Europa, în nordul Africii (Maroc și Algeria), în vestul Asiei, a fost raportată din pădurile din nordul Iranului.

Comestibilitate: TOXICĂ, MORTALĂ; este una dintre cele mai otrăvitoare ciuperci cunoscute.

Confuzii: Specia Amanita phalloides poate fi confundată cu specii mortale Amanita verna sau Amanita virosa sau specii comestibile din genul Agaricus (Agaricus arvensis, A. campestris, A. silvicola).

Descriere: muscăriţa este o ciupercă comună, toxică, care face parte din familia Amanitaceae, ordinul Agaricales, regnul Fungi.

Pălăria ciupercii este de culoare roşu intens, uneori portocalie, galben-portocalie, cu marginea striată şi diametru de 8-20 cm. La exemplarele tinere, pălăria este globuloasă, ulterior devine convexă,  iar odată cu maturizarea aceasteia  se aplatizează.  Cuticula este netedă, lipicioasă, acoperită cu numeroase resturi de văl general sub formă de pustule de culoare albă. Lamele sunt libere, distanţate, de culoare albă sau gălbuie. Piciorul este alb, cilindric, subţire la vârf, de 7-20 cm lungime şi 1-3 cm grosime, la bază este bulbiform şi cu volvă sub formă de bureleţi concentrici.  Pe picior, în partea superioară, prezintă un inel membranos, alb sau galben, cu marginile răsfrânte în jos. Carnea este moale, albă în general, sub cuticula pălăriei este galben-roşcată, cu miros şi gust plăcut. Praful sporifer este de culoare albă.

Ecologie şi răspândire: muscăriţa este o specie ectomicorizantă, creşte solitar sau în grupuri, pe sol, în general în păduri de conifere dar şi în păduri de foioase, formând relaţii de simbioză cu rădăcinile a numeroase specii de arbori. Inițial răspândită în regiunile temperate și nordice ale emisferei boreale, Amanita muscaria a fost neintenționat răspândită și în unele regiuni din emisfera sudică, devenind astfel o specie cosmopolită. Răspândire: Europa, America, Asia, Africa, Australia.

Comestibilitate: TOXICĂ. Deși clasificată drept otrăvitoare, rapoartele privind decesele umane rezultate din ingestia sa sunt extrem de rare.

În acest caz, simptomele otrăvirii apar brusc, de la 1 până la 3 ore după ingestie. Se constată tulburări gastrointestinale, care duc la evacuarea rapidă a unei părți din ciupercile ingerate, dar în general acestea sunt urmate de tulburări nervoase, delir (delir muscarian), vesel sau furios, halucinații, tremor, agitaţie şi convulsii.

Cea mai importantă toxină nu este muscarina, ci acidul ibotenic şi produsul sau de decarboxilare muscimolul. Aceştia pot fi consideraţi inrudiţi structural cu 2 neurotransmiţători majori ai SNC, acidul glutamic si respectiv GABA . De altfel, muscimolul este un agonist puternic al GABA_A, consecinţa fiind deprimarea sistemului nervos central.

Muscarina este o neurotoxină cu acțiune la nivelul sinapselor,  a fost izolată prima oară în anul 1869 din ciuperca Amanita muscaria, după care a și fost denumită. Ulterior s-a detectat și toxina numită „muscimol” care se află în cantitate mult mai mare în ciupercă, față de muscarină (0,3mg/100 g). Antidotul utilizat în intoxicația cu muscarină este atropina.

Confuzii: poate fi confudată cu specii din genul Amanita (Amanita rubescens, Amanita pantherina).

Descriere: ciupercă încadrată sistematic în familia Agaricaceae, Ordinul Agaricales, Clasa Agaricomycetes, Încrengătura Basidiomycota, Regnul Fungi.

Pălăria este iniţial globuloasă apoi larg convexă, în formă de umbrelă şi în final aplatizată, central mamelonată, de culoare brună, cu diametru de 10-30 cm, acoperită cu scvame de culoare brună. Piciorul este cilindric, cenuşiu, de 15-40 x 1-3 cm, fibros, fistulos, bulbos la bază, acoperit de scvame fine dispuse în zig-zag, de culoare brună, luând aspectul de piele de şarpe; prezintă un inel mare, mobil, gros. Lamele sunt dese, de culoare alb-crem. Carnea pălăriei este moale şi elastică, cu miros plăcut şi gust de miez de nucă.

Ecologie şi răspândire: specie frecventă, saprofită, creşte pe sol, izolată sau în grupuri, prin păduri, pajişti, locuri înierbate, de la câmpie la munte, din iulie până în octombrie. Este răspăndită în regiunile temperate.

Comestibilitate: Este o ciupercă comestibilă, foarte gustoasă, o adevărată delicatesă, căutată şi populară în Europa, datorită în parte dimensiunilor sale mari şi frecvenţei sezoniere. Se consumă doar pălăria de la ciupercile mature, întrucât piciorul este foarte fibros, aţos, este delicioasă pregătită pane, sau la grătar cu puţină sare şi brânză.

Confuzii: când este tânără poate fi confudată cu diferite specii mortale din genul Amanita, Macrolepiota, Lepiota; Se aseamănă foarte mult cu Chlorophyllum rhacodes (Vittad.) Vellinga care, însă, are piciorul mai scurt şi mai bulbos la bază, fără striaţii.