Noi, cei cu rădăcinile în pământ…
Deși arborii pot părea simpli, ei ascund multe secrete și curiozități care continuă să fascineze și să inspire oamenii din întreaga lume.
1. Fag
Descriere:
Fagul (Fagus sylvatica) este un arbore falnic din familia botanică Fagaceae, ce poate atinge 40 de m înălțime. Este una dintre cele mai comune și importante specii de arbori din pădurile temperate europene. Îl recunoaștem după scoarța de culoare cenușiu-albicioasă, care se menține netedă până la bătrânețe.
Răspândire:
Fagul (Fagus sylvatica) este o specie europeană, răspândită în vestul, centrul şi sudul continentului. În România este întâlnit la altitudini de 500-1400 m ocupând circa 969.933 ha (32,0 % din fondul forestier, în 2018, conform datelor publicate de Romsilva).
Acest arbore are frunze lucioase, cu o lungime de 5-10 cm, verzi, ovale sau eliptice, cu margini netede sau ușor dințate, care oferă un spectacol cromatic, auriu-roșiatic, în timpul toamnei. Frunzele rămân pe arbore până toamna târziu, când cad și se descompun pe sol, furnizând nutrienți pentru alte plante.
Fagul este monoic, ceea ce înseamnă că atât florile masculine, cât și cele feminine cresc pe același copac. Florile fagului sunt de culoare verde-gălbui și apar în primăvară, de obicei în luna aprilie sau mai. Acestea sunt grupate în ciorchini mici și sunt însoțite de frunzele abia formate ale arborelui. Florile mascule sunt numeroase, asemănătoare unor ciucuri care atârnă la capătul crenguțelor, în timp ce florile femele, orientate vertical, cresc în perechi, învelite într-o cupă.
Florile fagului sunt polenizate de vânt, iar fructele sunt cunoscute sub numele de jir.
Fructele fagului (achene) sunt de formă ovală și sunt găzduite câte 1-2 într-o cupă cu spini, care, la coacere, se desface în patru valve. Acestea conțin semințe bogate în proteine și grăsimi, care sunt consumate de animalele sălbatice, cum ar fi veverițele, mistreții sau urșii, și sunt importante pentru supraviețuirea acestora în timpul iernii.
Fagul formează păduri întinse în regiunea de dealuri și montană, numite făgete.
Fagus sylvatica se poate confunda cu carpenul (Carpinus betulus). Frunzele de fag au margini ondulate, spre deosebire de marginile zimțate ale carpenului
Curiozități despre fag:
- Fagus sylvatica este una dintre cele mai longevive specii de copaci, putând trăi până la 200-500 de ani. Vârsta medie la care începe fructificarea este de 40-50 de ani.
- Jirul a fost utilizat din vechime pentru extragerea uleiului, dar şi pentru hrana porcilor.
- Lemnul de fag este folosit în combinatele de industrializare a lemnului pentru a face mobilier, cherestea, boluri, coșuri și ustensile de bucătărie, precum și ca lemn de foc, fiind apreciat pentru puterea calorică.
- În medicina tradițională, scoarța de fag a fost folosită ca remediu pentru tratarea diferitelor afecțiuni, cum ar fi febra și durerea de cap, iar gudronul de fag obţinut din lemn este folosit în afecţiuni ale căilor respiratorii sau afecţiuni dermatologice.
- Rădăcinile fagului au o relație de simbioză cu o ciupercă micorizantă, aceasta oferindu-i nutrienți esențiali în schimbul carbohidraților produși prin fotosinteză. Astfel, se formează o rețea uriașă subterană din rădăcini și micorize care conectează sute de copaci, ca un păienjeniș de sute de km.
- Frunzele de fag pot fi vătămate de larvele speciei Mikiola fagi (ţânţarul de gală al fagului), care pătrund în muguri şi odată cu dezvoltarea frunzelor apar şi galele ce se dezvoltă pe partea superioară a frunzei. Acestea sunt mici, netede, ovoidale cu vârful ascuţit şi peretele gros, cu lungimea de 10 mm şi grosimea de 5 mm. La început sunt de culoare verde-pal, de-a lungul sezonului de vegetaţie devenind roşiatice şi spre final brune.
- Fagul este un arbore important în cultura și folclorul european, fiind asociat cu puterea și longevitatea.
- În mitologia celtică, se credea că fagul era arborele sfânt al celor doi zei ai cerului și ai pământului, Belenus și Taranis.
2. Carpen
Răspândire:
Carpenul (Carpinus betulus) provine din Europa și Asia de Sud-Vest. În România ocupă circa 3% din suprafaţa fondului forestier. Este întâlnit la limita dintre zona fagului şi cea a stejarului, dar nivelul său optim de vegetaţie este între 300 şi 500 de m altitudine.
Descriere:
Carpinus betulus este un arbore indigen de talie mare, din familia Betulaceae, cu scoarţa netedă de culoare cenuşiu-alburie cu pete mici albicioase şi cu fisuri înguste longitudinale, care apar pe măsură ce arborele îmbătrânește.
Creşte până la 20-25 de m înălţime şi 60 de cm diametru. Este rezistent la ger şi umbră, dar pretenţios la secetă.
Frunzele sunt de formă ovală, cu vârful ascuţit şi baza rotunjită și au o culoare verde închis, cu marginea dinţată. Acestea sunt dispuse alternativ pe ramuri și cad în timpul toamnei, formând un covor de frunze galbene-aurii.
Florile carpenului apar în primăvară (aprilie-mai), odată sau imediat după înfrunzire. Acestea sunt mici și grupate în ciorchini (amenţii suri-roşiatici), de forma unor mâţişori. Inflorescenţele mascule şi cele femele sunt pe aceeaşi plantă. Amenţii masculi au lungimea de 4-6 cm, iar cei femeli au lungimea de 2 cm. Polenizarea are loc prin intermediul vântului.
Fructele se formează în timpul verii, fiind achene cu bractee trilobate, cu lobul central mai lung decât cei laterali. Semințele carpenului sunt mici și ovale, cu o coajă lemnoasă. Acestea sunt răspândite prin intermediul vântului și prin intermediul diferitelor specii de păsări și mamifere, atunci când îşi elimină deşeurile.
Curiozități despre carpen:
- Carpenul este un arbore cu longevitate redusă, iar după 100 de ani trunchiul începe să putrezească. Carpenul fructifică după vârsta de 20-30 de ani.
- Frunzele, semințele şi scoarța au proprietăți medicinale, fiind folosite în medicina tradițională pentru tratarea reumatismului şi diareei. De asemenea, a fost folosită în trecut pentru obținerea unui colorant natural.
- Lemnul carpenului este tare, compact, cu fibrele răsucite. Este puţin utilizat în tâmplărie, dar din el se confecţionează cozi pentru unelte, calapoade etc. Se întrebuinţează mai mult ca lemn de foc.
- Carpenul este un arbore important pentru fauna sălbatică, fiind folosit ca adăpost și hrană pentru diferite specii de animale.
- Carpenul este şi un arbore ornamental, datorită frunzelor sale frumoase și formei sale elegante, fiind adesea plantat în grădini și parcuri.
3. Cireş sălbatic
Descriere:
Cireșul sălbatic (Prunus avium) este un copac impunător, cu o înălţime care poate atinge 20-25 de m, cunoscut și sub numele de cireș păsăresc. Acesta este o specie de arbore din familia Rosaceae, cu fructe comestibile, dulci și suculente. Tulpina este înaltă şi cilindrică, dreaptă, cu scoarţa netedă, lucitoare, care se exfoliază în fâşii circulare.
Răspândire:
Cireşul sălbatic (Prunus avium) este răspândit de la bazinul Mării Mediterane şi până dincolo de Munţii Ural. La noi în ţară este întâlnit în regiunea dealurilor subcarpatice ( 100-800 m altitudine). La câmpie, trăieşte numai acolo unde dispune de căldură, lumină şi umiditate suficiente, dar în primii ani de vegetaţie se poate dezvolta şi în locuri semiumbrite.
Frunzele sunt verzi, mari (până la 15 cm lungime), alungite şi fără peri pe faţa superioară, însă pe faţa inferioară prezintă peri şi nervuri vizibile. Au marginile dinţate sau dublu dinţate, iar la baza limbului se află două glande nectarifere extraflorale roşiatice. Acestea secretă mici cantităţi de nectar cu rolul de a atrage furnicile, care în schimb apară copacul de omizi şi alţi dăunători consumând ouăle depuse pe frunze sau larvele acestora. Toamna, înainte de a cădea, frunzele se colorează în galben sau roşu frumos. Frunzele sunt rapid degradabile şi asigură o bună fertilizare a solului.
Florile cireșului sălbatic sunt mari și albe, lung pedunculate, frumos mirositoare, fiind dispuse în buchete compacte. Acestea apar înaintea frunzelor, în lunile aprilie-mai, și sunt o sursă importantă de hrană pentru albine și alte insecte polenizatoare.
Fructele cireșului sălbatic sunt cunoscute sub denumirea de drupe și sunt bogate în vitamine și antioxidanți. Cireșele sunt dulci, suculente și pot fi consumate crude sau utilizate în diverse rețete culinare, precum prăjituri, dulcețuri și gemuri.
Curiozități despre cireșul sălbatic:
- Prunus avium are o longevitate de aproximativ 100 de ani.
- Cireșul sălbatic a fost cultivat încă din antichitate, inclusiv de greci și romani, care apreciau fructele sale dulci și suculente.
- Cireșul sălbatic are o lungă istorie în medicina tradițională, fiind utilizat pentru a trata diverse boli, precum gută, artrită și afecțiuni ale pielii. Codiţele de cireşe se utilizează pentru ceai având acţiune diuretică şi astringentă. Guma care apare la rănile trunchiului se diluează cu apă şi se obţine o soluţie numită „loţiune contra pecinginii” (boală de piele contagioasă).
- Din cireșele sălbatice se pot face diverse băuturi alcoolice, precum țuică sau lichior de cireșe.
- Lemnul se foloseşte mult în industria mobilei sau a furnirurilor, dar şi pentru instrumente muzicale;
- Scoarţa şi rădăcinile conţin taninuri folosite în tăbăcărie. În trecut, se folosea şi pentru vopsirea lânii. Din acestea se poate obţine o vopsea verde.
- Cireșul sălbatic este folosit ca adăpost şi hrană, fructele acestuia fiind consumate de către păsări.
- Răşina de cireş (guma care apare la rănile trunchiului) are un rolul de a împiedica intrarea agenţilor patogeni sau depunerea ouălor insectelor dăunătoare în asemenea răni. De asemenea, guma se foloseşte în reţete de adezivi, dar şi în industria textilă, la finisarea de ţesături.
4. Arin negru
Descriere:
Alnus glutinosa, cunoscut și sub numele de anin negru, este un arbore indigen care face parte din familia Betulaceae şi poate ajunge la 30 de metri înălţime. Tulpina este dreaptă și cu scoarța netedă cenușie în tinerețe, devenind spre maturitate, brun-negricioasă, îngroşată, formând ritidom cu plăci netede, late, delimitate de crăpături înguste şi adânci, care se desprind uşor. Scoarţa este bogată în tanin
Răspândire:
Alnus glutinosa este răspândit în Europa, Asia și Africa de Nord, preferând solurile umede și zonele joase. La noi în ţară este întâlnit în zăvoaie împreună cu specii de plop şi sălcii, de-a lungul râurilor sau văilor din zona de câmpie până în etajul montan inferior, la 1000 de metri altitudine.
Frunzele sunt rotunde sau obovate, îngustate la bază, cu marginea întreagă în partea inferioară a limbului şi puţin dinţată în rest. Faţa superioară este lucioasă (lipicioasă la tinereţe). Toamna, frunzele devin galbene, iar după primele îngheţuri se înnegresc şi cad iarna târziu (de aici şi denumirea speciei de anin negru).
Florile arinului negru sunt mici, de culoare verde-gălbuie, cele mascule grupate în amenţi lungi, cilindrici și cele femele, grupate în amenți scurţi, ovali, fiind polenizate de către vânt. După fecundare, amenţii femeieşti se transformă în conuri (de 1—2 cm), câte 3—5 în ciorchine, care închid în solzii lor fructele. Bracteolele care însoţesc florile feminine se lignifică. Acestea se deschid la maturitate lăsând semințele să cadă şi rămân pe ramuri peste iarnă, după căderea fructelor, ca niște conuri de răşinoase. Înflorirea se produce în lunile februarie-aprilie, înainte de apariţia frunzelor. Florile arinului negru sunt bogate în polen și sunt foarte importante pentru albine și alte insecte polenizatoare.
Fructele sunt samare mici cu două aripioare foarte înguste ce conțin semințe mici și ușor aplatizate, de obicei dispersate de vânt. Fructificarea se produce de la 15 ani la exemplarele izolate, iar în arborete la aproximativ 40 de ani.
Curiozități despre arinul negru:
- Aninul negru are o longevitate redusă, respectiv 100—110 ani.
- Serveşte la consolidarea malurilor apelor, precum şi la asanarea terenurilor cu umiditate în exces.
- Lemnul este elastic, rezistent la apă și dur, utilizându-se ca furnir şi la construcţii sub apă. Este întrebuinţat la fabricarea plăcilor din aşchii de lemn şi a celor fibrolemnoase. În secțiune are o culoare alb-roșiatică şi devine portocaliu în contact cu aerul.
- Din scoarţa arinului se extrage tanin precum şi substanţe colorante folosite la vopsitul lânii.
- Arinul negru are o lungă istorie în medicina tradițională, scoarţa şi frunzele fiind utilizate împotriva febrei şi ca tonic.
- Arinul negru este adesea utilizat în peisagistică, datorită valorii sale ornamentale, oferite de frunzele lucioase și de inflorescențele pendulare.
- Arinul negru este important pentru ecosistemele umede, oferind habitat și hrană pentru diverse specii de animale, precum castori, broaște și diverse specii de păsări.
5. Tei argintiu
Descriere:
Teiul argintiu este un arbore cu creștere rapidă, din familia Tiliaceae, care poate ajunge la înălțimi de până la 30 de metri. La început scoarța este cenușie și netedă, iar spre bătrânețe formează brazde longitudinale puțin adânci. Teiul alb lăstărește și drajonează puternic.
Răspândire:
Teiul argintiu (Tilia tomentosa), cunoscut și sub denumirea de tei alb, este răspândit în sud-estul Europei şi nordul Asiei Mici. În România este bine reprezentat în pădurile din nordul Dobrogei, nord-vestul Olteniei, pe dealurile vestice ale Munţilor Apuseni, în pădurile colinare transilvănene, pe colinele din Moldova, până la nord-est, spre Prut.
Frunzele teiului argintiu au formă de inimă și au o lungime de 5-10 cm. Pe fața inferioară este acoperit de perișori argintii, de aici provenind și denumirea speciei de „argintiu”, „alb”.
Florile teiului argintiu sunt foarte parfumate și de culoare galben-verzuie. Acestea se dezvoltă în inflorescențe mari, spectaculoase, ca niște ciorchini și sunt prinse pe o bractee (frunzuliță florală) alungită. Florile sunt foarte apreciate de albine și alte insecte polenizatoare, iar mierea produsă din nectarul de tei este foarte valoroasă. Este ultimul tei care înflorește (din iunie până în august).
Fructele teiului argintiu sunt mici și lemnoase, având o formă asemănătoare cu a nucii (o varietate de achenă), numite nucule, prevăzute cu o bractee. Acestea conțin semințe mici, care sunt eliberate odată cu căderea fructelor.
Curiozități despre teiul argintiu
- Teiul argintiu este un arbore ornamental frecvent cultivat în parcuri și grădini sau de-a lungul străzilor, datorită formei sale elegante și a florilor parfumate, dar și rezistenței sale la poluare.
- Florile teiului argintiu au mirosul cel mai puternic dintre florile de tei ale celorlalte specii și totodată este considerat ca având cele mai pronunțate caracteristici melifere dintre toți teii.
- Datorită uleiului volatil, mucilagiilor și altor substanțe, florile de tei sunt utilizate în fitoterapie pentru a trata diverse afecțiuni, precum anxietatea, insomniile, durerile de cap și tusea.
- Lemnul de tei este folosit în industria chibriturilor, placajelor și a mobilei ușoare.
- Teiul argintiu este important pentru ecosistemul forestier, oferind hrană și adăpost pentru diverse specii de insecte precum viespile și furnicile dar și diverse specii de păsări.
6. Frasin
Descriere:
Frasinul este un arbore indigen, impunător, ce face parte din familia Oleaceae și poate atinge o înălțime de 30-40 de metri și diametrul de 1 m. Este iubitor de lumină, climă caldă și umedă și suportă greu gerul. Frasinul este un arbore cunoscut pentru creșterea rapidă și capacitatea sa de a coloniza rapid zonele noi. Acesta are o capacitate ridicată de regenerare și poate reînnoi rapid frunzele după o tăiere drastică sau după un incendiu de pădure.
La începutul dezvoltării sale, scoarța este netedă și de culoare cenușie-verzuie, iar la maturitate formează la bază o scoarță groasă, cu crăpături mărunte, de culoare negricioasă, în contrast cu scoarța din partea superioară a trunchiului.
Răspândire:
Fraxinus excelsior, denumit popular și frasin european, este răspândit în Europa, cu excepția nordului Scandinaviei și sudului Iberiei, în Asia de sud-vest (din nordul Turciei până în Munții Caucaz). În România, crește sporadic, izolat sau în pâlcuri, în pădurile de foioase, lunci, zăvoaie, în regiunea de câmpie și de dealuri, până la 1400 de metri, mai rar în regiunea montană.
Frunzele sunt mari, de 30-40 cm lungime, penat-sectate, compuse din 7-11 frunzulițe ovat-lanceolate, verzi-închise la exterior și verzi-pale la interior, cu marginile mărunt-dințate.
Florile frasinului sunt mici, de culoare purpurie și apar înainte de înfrunzire, în luna aprilie. Acestea sunt nude (fără înveliș floral), mai întâi orientate vertical, apoi pendente (atârnătoare), sunt poligame (pe același individ se găsesc flori mascule, femele și hermafrodite). Androceul (organul bărbătesc de reproducere) este redus la 2 stamine.
Fructele se formează în septembrie-octombrie, sunt înguste și plate, având o lungime de 2-4 cm și o culoare maronie, purtând numele de samare, au forma unei elice de elicopter, și pot zbura până la 100 m. Unele dintre ele sunt răspândite de vânt toamna, dar altele rămân pe ramuri în timpul iernii. Semințele de frasin sunt mici, plate și înconjurate de o membrană subțire.
Curiozități despre frasin:
- Frasinul este cunoscut și pentru lemnul său dur și elastic, rezistent la presiune, ceea ce îl face potrivit atât pentru mânere de scule, echipament sportiv, cât și pentru mobilier sau pardoseală, instrumente muzicale și chiar aeronave.
- Durata de viață a frasinului este de aproximativ 200 de ani.
- Principiile active din frunze și semințe sunt folosite în unele medicamente. De asemenea, frasinul este cunoscut și pentru utilizarea sa tradițională în medicina populară pentru a trata afecțiuni ale tractului respirator și pentru proprietățile sale antiinflamatorii și analgezice.
- Este rezistent la aerul poluat, motiv pentru care se plantează ca arbore ornamental în spațiile verzi din orașe.